CUVÂNT ÎNAINTE

 

     Unul dintre visurile cele mai îndrăgite, pe care le-au nutrit dintotdeauna oamenii, este visul tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte. Nu există popor din a cărui creaţie spirituală să lipsească această temă.

     Din păcate, însă, cea mai deplină dintre certitudinile pe care ne este dat să le avem pe lumea aceasta este cea a imposibilităţii de a ne sustrage îmbătrânirii şi morţii.

     Caracterul pieritor al învelişului trupesc nu este negat nici de cei care cred că după moarte nimic nu mai este şi nici de ceilalţi, care cred că moartea este numai o desprindere a sufletului nemuritor de trupul efemer.

     Certitudinea că nu trăim veşnic provine, mai ales, din constatarea faptului că, fără excepţie, toate vieţuitoarele şi, desigur, toţi oamenii sfârşesc prin a muri (deşi acest lucru nu este decât în parte adevărat).

     Faptul de a fi conştienţi de inevitabilitatea morţii  îşi lasă o puternică amprentă asupra felului nostru de a gândi precum şi asupra comportamentului.

     În mod paradoxal, reacţia  faţă de sentinţa prin care suntem condamnaţi la moarte, pentru unica vină de a ne fi născut, nu este revolta, ci resemnarea în faţa unui lucru despre care credem că face parte dintre cele pe care natura le vrea şi că, de aceea, trebuie neapărat să se întâmple.

     Multe concepţii filozofice şi credinţe religioase încearcă să confere morţii un anumit grad de atractivitate, descriind-o ca pe un triumf al spiritului asupra materiei sau ca pe un eveniment ce descătuşează sufletul nemuritor din închisoarea sa vremelnică, permiţându-i să se reîncarneze sau să dăinuie pentru eternitate în forme imateriale.

     Deşi suntem siguri că vom muri, nu ştim  când vom muri, şi aceast fapt ne îngăduie să trăim, căci dacă am cunoaşte clipa morţii noastre, atunci am muri necontenit în tot timpul rămas până la momentul fatal.

     Ceea ce ştim, totuşi, despre moarte, este că ea va fi produsă fie de o boală, fie de un accident şi că, din cauză că îmbătrânim, riscul de a muri creşte pe măsură ce înaintăm în vârstă.

     Dar chiar dacă nu am îmbătrâni, riscul de a muri prin boală sau prin accident, deşi mult mai mic, ar continua să existe, condamnându-ne pe fiecare dintre noi să părăsim în cele din urmă această lume. Doar câţiva, foarte norocoşi (sau foarte precauţi) s-ar putea bucura de o viaţă cvasi-nelimitată. Luându-se în calcul valoarea minimă a riscului de moarte (pe care statisticile o atribuie celor în vârstă de 11 ani) şi imaginându-ne că această valoare rămâne constantă pe tot parcursul vieţii, rezultă că dintr-un lot de oameni născuţi la aceeaşi dată şi care ar avea însuşirea de a nu îmbătrâni, jumătate ar fi încă în viaţă după 600 de ani iar durata medie a vieţii  ar fi de 865 de ani. În funcţie de mărimea lotului, calculele arată că unul sau mai mulţi oameni (dar nu foarte mulţi) ar putea supravieţui mii de ani.

     Rezultă că în lipsa îmbătrânirii, prelungirea vieţii indivizilor ar deveni posibilă prin simpla reducere a riscului de accidentare sau de îmbolnăvire şi, la limită, cei capabili să anuleze acest risc ar putea deveni nemuritori.

     Fenomenul îmbătrânirii, însă, spulberă orice speranţă în acest sens, deoarece degradarea progresivă a ţesuturilor şi a organelor noastre duce inevitabil la situaţia în care viaţa nu mai poate continua, şi aceasta chiar în lipsa vreunui accident sau a unei boli, căci nu există boală mai gravă prin urmările ei fatale decât bătrâneţea înaintată, care ne aduce în situaţia de a fi încă prea tineri pentru a muri dar, din nefericire, prea bătrâni pentru a trăi.

     Chiar dacă boala canceroasă ar fi eradicată, durata medie a vieţii nu ar creşte decât cu un an şi jumătate, iar dacă şi bolile cardiovasculare şi renale ar fi eliminate, s-ar mai înregistra un spor de  şapte ani şi jumătate, în condiţiile în care durata maximă de viaţă ar rămâne nemodificată (120 de ani).

    În aceste condiţii reiese că singura cale prin care, teoretic, s-ar putea asigura nemurirea indivizilor este eliminarea completă a senescenţei. Practic vorbind, o prelungire semnificativă a duratei vieţii  se poate obţine numai prin micşorarea ritmului de îmbătrânire.

     Din păcate, eforturile de cercetare în domeniul gerontologiei fundamentale sunt disproporţionat de mici în raport cu cele învestite în alte direcţii de cercetare biomedicală. Pe lângă dificultăţile mari pe care le întâmpină gerontologul atunci când studiază un fenomen ce progresează atât de lent, o cauză importantă  a acestei situaţii este şi prejudecata conform căreia orice încercare de a stopa îmbătrânirea sau de a declanşa întinerirea este din start sortită eşecului.

     Pentru a aprecia în cunoştinţă de cauză dacă asemenea proiecte sunt, într-adevăr, utopice  este necesar să dăm sau, cel puţin, să căutăm, în limita datelor de care dispunem, răspunsuri la câteva întrebări fundamentale care ar putea fi următoarele:    

      1. Este îmbătrânirea programată genetic sau este numai rezultatul unei insuficiente capacităţi de apărare împotriva uzurii generate de presiunea timpului ?

      2. În cazul în care senescenţa nu este programată genetic, incapacitatea programului genetic de a o neutraliza  reflectă o neputinţă autentică  a acestui program sau este o renunţare 'liber consimţită' la achitarea costurilor prea ridicate pe care le-ar reclama o apărare completă împotriva presiunii timpului ? 

      3. Oferă, într-adevăr, îmbătrânirea indivizilor avantaje suficient de mari speciilor din care aceştia fac parte, pentru a se putea impune prin selecţie naturală în cursul evoluţiei  ?

      4. Există în natură forme de viaţă care nu cunosc îmbătrânirea şi moartea ?

      5. Există, oare, o cauză primară unică sau/şi un mecanism fundamental unic şi universal ale îmbătrânirii biologice ?

      6. Dacă, într-adevăr, există un asemenea mecanism împotriva căruia programul genetic nu poate sau nu intenţionează să lupte, ar putea fi el învins cu ajutorul tehnologiei moderne ?

     La aceste întrebări se poate adăuga încă una, oricât de fantezistă ar putea părea ea la prima vedere.

      7. Întrucât îmbătrânirea este o funcţie de timp, permite nivelul actual de dezvoltare al fizicii schiţarea unor modalităţi realiste de influenţare a sensului şi vitezei curgerii timpului, cu efecte asupra dinamicii procesului de îmbătrânire ?

      Cartea de faţă îşi propune să ofere cititorului interesat câteva date care să îi permită să formuleze el însuşi răspunsuri la aceste întrebări. Iar dacă unele dintre aceste răspunsuri vor avea darul de a arunca măcar o umbră de îndoială asupra justeţei atitudinii de resemnare în faţa bătrâneţii şi a morţii, este posibil ca acest fapt să nu  însemne neapărat o abdicare de la ceea ce, cu mai mult sau mai puţin temei, obişnuim să înţelegem prin înţelepciune.


Cuprins

Capitolul 1