Capitolul 5

   

  

SELECŢIA NATURALĂ ŞI PROCESELE DE SENESCENŢĂ

 

 

     Modele evoluţioniste şi creaţioniste ale biogenezei

     Încercările de a descrie şi explica spectacolul copleşitor al naturii vii, întruchipată în zecile de milioane de specii ce îmbracă forme de o incredibilă diversitate, se încadrează fie în modelul evoluţionist, fie în modelul creaţionist al universului şi al vieţii.

     Devine, astfel, necesar ca şi senescenţa să fie analizată, atât în contextul unuia cât şi în al celuilalt model.

     Modelul evoluţionist este o abordare reducţionistă a fenomenelor legate de apariţia universului şi a vieţii.

     Conform acestui model, evoluţia presupune existenţa unui univers de sine stătător, capabil să se dezvolte  pe baza propriilor lui legi interne şi să atingă treptat nivele tot mai înalte de ordonare şi de organizare, materializate, printre altele, în  apariţia vieţii şi a omului; dezvoltarea şi organizarea universului continuă şi în prezent şi nu va înceta niciodată.

     Această organizare poartă numele de evoluţie; viaţa ar fi rezultatul evoluţiei materiei anorganice iar omul ar fi un rezultat al evoluţiei formelor succesive de viaţă.

     Evoluţia este definită ca fiind universală, continuă, direcţională, ireversibilă, de sine stătătoare, respectând legile naturii, având cauze naturale şi fiind lipsită de scop.

     Marea majoritate a lucrărilor de specialitate care se referă la originile senescenţei abordează acest subiect din punct de vedere evoluţionist; descrieri mai amănunţite ale teoriilor evoluţioniste vor fi prezentate pe măsură ce vor fi discutate diferitele ipoteze legate de aspectele evoluţioniste ale senescenţei.

     În contrast cu evoluţionismul, modelul creaţionist postulează un proces de creaţie specială supranaturală cu scopuri precise (proces teleologic), direcţionat din exterior şi încheiat la această dată. Nu toţi creaţioniştii sunt, însă, de acord cu această ultimă afirmaţie; deiştii cred că, după ce a creat universul, Dumnezeu s-a retras, lăsând lumea să evolueze singură, iar teiştii afirmă că Dumnezeu continuă să intervină în viaţa noastră.

     Aria de aplicabilitate a modelului creaţionist este, ca şi cea a modelului evoluţionist, universală. Spre deosebire de evoluţionism, creaţionismul acceptă o evoluţie negativă (involuţie) a universului către nivele inferioare de organizare şi complexitate. Creaţia originară ar fi  fost perfectă în momentul în care a avut loc şi, de atunci, universul s-ar afla într-o stare de conservare energetică şi structurală, măcinată treptat de un proces continuu de deteriorare entropică. Procesele aşa zis  'evolutive', ce se desfăşoară la nivel molecular, ar fi modificat treptat organismele perfect create, până ce le-au adus în starea în care le găsim astăzi. Mulţi oameni de ştiinţă de mare anvergură au fost, sub o formă sau alta, creaţionişti; printre ei se numără Newton, Bacon, Kepler, Galilei, Boyle, Pascal, Faraday, Pasteur, Maxwell, Einstein.

     Modelul creaţionist pune în prim plan problema creatorului universului (spre deosebire de modelul evoluţionist în care acest aspect este escamotat) fără, însă, a putea fi împiedicată formularea de întrebări de tipul 'Cine l-a creat pe creator?'.

     Punctul forte al modelului creaţionist este acela că admite caracterul fundamental al celor două principii ale termodinamicii (principiul conservării energiei şi principiul creşterii entropiei). De asemenea, modelul creaţionist admite unitatea universului, constanţa legilor naturii (în formularea lor) precum şi necesitatea existenţei inteligenţei umane.

     Conform creaţionismului, viaţa nu a apărut de la sine din materia nevie; fiinţele vii au fost create sub formă de indivizi aparţinînd unor specii distincte. După încheierea procesului de creaţie, numeroase specii mai puţin adaptabile la schimbările mediului înconjurător tind să dispară. Selecţia naturală, evident, există, dar are ca rezultat conservarea speciei şi nu apariţia de specii noi prin evoluţie. în sfârşit, omul ar fi o creaţie specială, distinctă de cea a altor vieţuitoare (Morris, 1974).

     Este important să admitem imposibilitatea de a decide în mod definitiv în favoarea unuia sau a altuia dintre modelele evoluţioniste şi creaţioniste.

     În lipsa unei maşini a timpului, nu putem fi martori direcţi ai vremurilor trecute în care se presupune că a avut loc  apariţia vieţii pe planeta noastră. Singurele indicii de care dispunem sunt probele materiale ce pot aduce mărturii că în trecut au avut loc evenimente în acest sens. Aceste probe trebuie, însă, să fie datate în timp.

     Evenimentele care au avut loc în trecutul apropiat se pot data utilizând documente scrise iar în lipsa lor (şi acolo unde este posibil), cu ajutorul probelor dendrologice bazate pe numărul de inele de creştere din trunchiul arborilor care au fost martori la aceste evenimente. Pentru evenimente din ce în ce mai îndepărtate în timp se procedează la analiza raportului izotopic al carbonului în fosilele studiate, la emisia termoluminescentă a acestora şi la stabilirea proporţiei în care apar substanţele provenite din dezintegrarea radioactivă a uraniului.

     Se admite faptul că datarea probelor materiale are un coeficient limitat de credibilitate, coeficient care scade pe măsură ce vechimea probelor creşte, atât datorită impreciziei în sine a metodelor de datare cât şi multitudinii de evenimente care ar fi putut surveni şi altera probele în miile, milioanele sau miliardele de ani care s-au scurs de la acele evenimente. într-adevăr, este foarte probabil ca un mesaj care călătoreşte distanţe uriaşe prin spaţiu şi timp să piardă din claritate, riscând să devină indescifrabil. 

     Ţinând seama de toate acestea, oamenii de ştiinţă încearcă, totuşi, să construiască sisteme coerente bazate pe o anumită logică a corelării diferitelor evenimente presupuse a fi avut loc în trecut, cu probele materiale disponibile.  Din păcate, însă, reconstituirea evenimentelor trecute se face cel mai adesea prin deducţii ce pleacă de la consecinţele actuale ale acestor evenimente.

     Nu în puţine rânduri, datarea fosilelor descoperite într-un strat geologic se face pe baza prezenţei altor fosile în acel strat, fosile despre care se crede (fără dovezi arheologice suficiente, ci doar admiţând aprioric existenţa unui ipotetic lanţ evoluţionist alcătuit din organisme ce par să fi fost înrudite şi în care unele sunt anterioare altora) că sunt caracteristice unei anumite epoci. Cu alte cuvinte, în practică se ajunge, uneori, la situaţia aberantă în care nu fosilele sunt datate după vechimea rocilor ci vechimea rocilor se stabileşte in funcţie de vechimea fosilelor pe care le adăpostesc.

 

     Concepţia evoluţionistă privind apariţia, dezvoltarea şi diversificarea formelor de viaţă

     Majoritatea modelelor evoluţioniste apreciază că universul a apărut cu 10-20 de miliarde de ani în urmă, când a avut loc marea explozie (“big bang”) a unei concentrări materiale cvasipunctiforme extrem de dense şi de fiebinţi. După o serie de etape, în urmă cu 4,5 miliarde de ani a apărut Terra şi, în urmă cu 3,5  miliarde de ani (în precambrianul îndepărtat), ar fi apărut prima celulă vie pe pământ, undeva în 'supa primordială' a oceanului planetar (sau poate în altă parte, dar tot pe Terra). Este încă dominantă credinţa conform căreia condiţiile create de radiaţii, de descărcări electrice, de o anumită temperatură etc. existente probabil pe Terra în precambrianul îndepărtat au permis sinteza unor molecule organice prebiotice şi concentrarea acestora în structuri microscopice veziculare delimitate de bistraturi lipidice, în interiorul cărora componentele de bază ale acizilor nucleici s-au interconectat, devenind fragmente de ARN sau ADN, dintre care unele, cu totul întâmplător, au devenit capabile să sintetizeze setul de enzime necesare autoreplicării. Datele conform cărora ARN poate avea el însuşi proprietăţi enzimatice (Gilbert, 1986) au încurajat susţinerea unor astfel de ipoteze.

     Probabilitatea infimă a apariţiei prin pură întâmplare a unor combinaţii reuşite a determinat, însă, pe specialiştii în  materie să imagineze alte scenarii mai realiste (Mehta 1986) conform cărora moleculele de  aminoacizi din supa primordială s-ar dispune în jurul unor molecule de glucoză din aceeaşi supă, legându-se între ele pentru a forma o proteină. Una dintre combinaţiile aminoacizilor ar putea avea, tot din întâmplare, putere catalitică asupra glucozei pe care ar scinda-o, eliberând energia necesară unui ipotetic proces de revers-translaţie către structuri de ARN, urmat, eventual, de sinteza unei minigene prin revers-transcripţie.

     După Lake (1988), prima celulă nu a apărut în supa primordială ci într-un mediu fierbinte şi sulfuros ca acela în care trăiesc astăzi eocitele. El a ajuns la aceste concluzii studiind secvenţele acizilor nucleici ribozomali pentru a stabili un arbore filogenetic conform căruia bacteriile arhaice (eocite, bacterii metanogene şi halobacterii) sunt precursoare ale eubacteriilor şi eucariotelor.

     Indiferent de modul în care a luat naştere, prima celulă apărută pe Terra  s-a multiplicat prin diviziune de-a lungul unui lanţ de generaţii succesive.

     Se afirmă că multe dintre aceste celule au suferit mutaţii care au dat naştere unor specii noi. Mai târziu, acum un miliard de ani, celulele ar fi reuşit să se asocieze, devenind organisme pluricelulare.              

     Mecanismul evoluţiei speciilor a fost propus de Walace şi Darwin (1859) iar teoria care se bazează pe acest mecanism poartă numele de teorie darwinistă. Esenţa acestei teorii este universalitatea tendinţei de adaptare la mediu a fiinţelor vii prin intermediul selecţiei naturale care favorizează indivizii capabili să producă numărul cel mai mare de urmaşi în unitate de timp (adică acei indivizi care îşi încep mai devreme şi îşi încheie mai târziu activitatea reproductivă şi sunt mai prolifici înăuntrul acestei perioade).

      Ulterior, darwinismul a fost mereu ajustat pentru a rămâne compatibil cu progresele geneticii; de exemplu, gradualismul darwinist (adică evoluţia prin paşi mici şi egali) a fost înlocuit cu teoria echilibrului punctuat, bazat pe ideea de salt evolutiv prin intermediul speciaţiei (apariţie de noi specii), fapt care ar explica aparenta inexistenţă a verigilor intermediare în presupusul lanţ evolutiv al fosilelor (Gingerich, 1984). S-a renunţat complet la teoria lamarkiană a transmiterii ereditare directe a însuşirilor dobândite şi, apreciindu-se că ţinta atacului mutaţiei este gena, au fost luate în considerare mutaţiile genetice la nivelul ADN şi al manifestările fenotipice ale acestora.

     Darvinismul devine, astfel, neodarwinism. Există mai multe curente în cadrul neodarwinismului dar toate păstrează integral mecanismul selecţiei naturale descris de Darwin; unele, însă, lasă loc şi posibilităţii apariţiei şi perpetuării unor mutanţi care sunt neutri în raport cu rigorile selecţiei naturale. Astfel este teoria neutrală a lui Kimura, conform căreia evenimentele aleatorii joacă un rol mai important decât selecţia naturală în procesul evoluţiei iar rata evoluţiei este mai mare acolo unde presiunea selectivă este mai mică. Trebuie menţionată şi teoria antidarwinistă a lui Imanishi (comentată de Halstead, 1985) care, în locul luptei, vede armonia în natură.

     Printre curentele neodarwiniste recente se numără şi neodarwinismul molecular, care abordează matematic procesul selecţiei naturale, aplicând principiile de optimizare unei populaţii de macromolecule autoreplicative cu rate diferite de reproducere.

     Deşi foarte combătută, nu trebuie omisă şi ipoteza mutaţiilor dirijate care, spre deosebire de mutaţiile naturale, apar ca răspuns la o anumită provocare a mediului (Cairns & Overbaugh, 1983; Cairns, 1988)

 

     Controverse privind momentul apariţiei senescenţei în decursul evoluţiei

     Cvasi-universalitatea procesului de senescenţă este un fapt incontestabil. Opiniile specialiştilor diferă, însă, în ceea ce priveşte momentul în care, de a lungul evoluţiei, a apărut şi s-a generalizat senescenţa. Mulţi cercetători cred că 'senescenţa şi moartea şi-au făcut apariţia în mod secundar ca fenomene de adaptare' (Weismann,1891) sau că 'nu există contradicţii inerente şi nici proprietăţi inerente ale celulelor individuale sau ale metazoarelor  care să excludă organizarea lor în structuri perpetuu funcţionale sau autoînlocuibile. Senescenţa este rezultatul lipsei unei presiuni selective suficient de puternice pentru a întreţine şi încuraja dezvoltarea acelor rase nemuritoare ale metazoarelor' (Strehler, 1962).

     În general, aşa cum arată Kirkland (1989), din punct de vedere evolutiv, teoriile senescenţei se împart în teorii adaptative şi teorii non-adaptative. Teoriile adaptative afirmă că senescenţa este un proces programat genetic care îşi face apariţia de-a lungul evoluţiei, deoarece o durată limitată a vieţii prezintă avantaje pentru specie. Teoriile non-adaptative susţin că senescenţa s-ar datora mutaţiilor somatice nefavorabile şi ar fi numai un produs secundar al evoluţiei care nu poate interveni prin selecţie asupra evenimentelor post-reproductive.

     Fie că senescenţa a existat din totdeauna, fie că a apărut la un moment dat pe scara evoluţiei, ritmul ei de avansare la indivizii diferitelor specii şi, în legătură cu acesta, durata maximă a vieţii indivizilor acelor specii, poate fi obiectul selecţiei naturale prin presiune selectivă directă, prin presiune selectivă indirectă sau, paradoxal, prin lipsa parţială sau totală a presiunii selective.

 

     Senescenţa ca rezultat al unor presiuni selective directe

     Deoarece senescenţa micşorează fertilitatea şi creşte mortalitatea, ea are un efect negativ asupra succesului reproductiv; în mod normal, selecţia naturală ar trebui să amâne senescenţa pentru vârste cât mai înaintate sau chiar să o elimine complet.

     Pe de altă parte, evoluţia ar putea favoriza senescenţa, dacă efectele ei negative asupra ratei de creştere a unei populaţii iniţial nesenescentă ar fi contracarate de apariţia timpurie a unor caracteristici avantajoase pentru perpetuarea speciei (Hirsch, 1987).

     A.R.Wallace a fost, probabil, primul care a sugerat că selecţia naturală ar putea favoriza procesul de senescenţă a indivizilor, dacă acest proces s-ar asocia cu producerea unui număr mai mare de urmaşi în unitatea de timp şi dacă, prin aceasta, s-ar dovedi a fi în beneficiul speciei. Cu alte cuvinte, indivizii care trăiesc mult (sau indefinit) dar sunt mai puţin prolifici decât cei care îmbătrânesc mai rapid nu pot să generalizeze la nivelul întregii specii remarcabila calitate a longevităţii (sau a nemuririi lor potenţiale).

     Acest fapt cere acceptarea existenţei unei relaţii inverse între longevitate şi fertilitate, relaţie care nu a putut fi dovedită. Este drept, însă, că unii autori (Rose & Charlesworth, 1980, citaţi de Parker & Maynard-Smith, 1990) găsesc o covarianţă negativă între longevitatea şi fecunditatea femelei Drosophila la care, de exemplu, iradierea cu 5000 rad de raze X reduce fecunditatea dar creşte longevitatea. Johnson et al. (1993), creatorii mutantului longeviv  age-1 al nematodului Caenorhabditis elegans, au luat în consideraţie faptul că acest mutant s-a dovedit a fi, în acelaşi timp, mai puţin prolific decât reprezentanţii liniei sălbatice. Ei au stabilit că între gena age-1 care determină longevitatea şi gena fer-15 care se raportează la fertilitate nu există nici o legătură morfologică sau funcţională, deşi ambele gene se află pe acelaşi cromozom 2. De altfel, defectul legat de fertilitate poate fi înlăturat transgenic, prin transferul genei fer-15 de la nematode sălbatice.

     Kirkwood & Rose (1991) explică universalitatea senescenţei prin faptul că presiunea selectivă este mai mică la vârste înaintate (deoarece puţine exemplare ajung la aceste vârste) precum şi prin aceea că dobândirea unei longevităţi sporite implică un cost pe care organismele nu şi-l pot permite. în legătură cu cea de a doua explicaţie, autorii acordă credit teoriei somei sacrificabile ('disposable soma'), conform căreia există o competiţie între reproducere şi sporirea longevităţii, câştigată de prima şi pierdută de cea de a doua, deoarece resursele energetice ale organismului sunt limitate şi dirijate predominant către efortul de reproducere.

     Competiţia dintre reproducere şi longevitate evoluează în contextul echilibrului ce se realizează între presiunea selectivă asupra ratei de reproducere şi cea asupra eficienţei mecanismului de reparare a leziunilor somatice produse de mediul ambiant. Strategia optimă în condiţiile unui mediu periculos este reproducerea cât mai timpurie şi mai rapidă, cu sacrificarea longevităţii. într-un mediu mai puţin ostil are câştig de cauză longevitatea, care permite organismelor, atunci când este cazul, să-şi ocrotească descendenţii, ajutându-i să ajungă la maturitate. în acest scop, metabolismul este comutat de la efortul reproductiv către cel depus pentru asigurarea longevităţii.

     După Kirkwood (1992), evoluţia nu va duce niciodată la eradicarea totală a senescenţei, ci va asigura un echilibru dinamic între durata de viaţă şi parametrii reproducerii, echilibru care depinde de gradul de periculozitate al mediului în care trăiesc vieţuitoarele.

     Un exemplu în acest sens  este oferit de situaţia particulară a două grupuri de păsări din specia Poecilia reticulate (Reznik, 1990; Charlesworth, 1990). Unul dintre grupuri trăieşte într-un teritoriu în care animalele de pradă ucid mai cu seamă exemplarele adulte. Celălalt grup este vânat de prădători de dimensiuni mai mici care preferă exemplarele tinere. în aceste condiţii, indivizii din primul grup dobândesc capacitatea de a se maturiza mai repede iar femelele scot mai mulţi pui după o clocire. O parte mai mare a energiei de care dispun indivizii este alocată activităţii reproducătoare, deoarece mortalitatea mare în rândul adulţilor favorizează selecţia genelor care asigură o reproducere mai timpurie şi o durată de viaţă mai mare. Strămutarea acestui grup de indivizi în teritoriul celui de al doilea grup (unde animalele de pradă atacă exemplarele tinere) a fost urmată de scăderea efortului reproductiv, de reducerea intervalului de timp pentru clocire şi de debutul mai tardiv al perioadei reproductive. Toate aceste efecte s-au constatat după trecerea a numai 11 ani, adică pe durata a 30 - 60 de generaţii.

       Ideea că părinţii devin, la un moment dat o povară pentru progenitura lor (prin consum  de hrană şi de alte resurse, prin ocupare de teritorii şi adăposturi în dauna urmaşilor, prin cramponarea de poziţii dominante în grup şi împiedicarea accesului tinerilor la actul de reproducere precum şi prin limitarea posibilităţii descendenţilor de a-şi manifesta diverse comportamente inovatoare), determină pe mulţi să creadă că selecţia naturală ar trebui să favorizeze grupurile de indivizi în care adulţii îmbătrânesc (şi mor) mai repede.

     Un mecanism posibil în acest sens este cel al selecţiei de grup (Wynne-Edwards, 1986). Conform acestui mecanism, un grup de indivizi îşi stabileşte contingentul la o valoare optimă care îi permite gospodărirea în cele mai bune condiţii a resurselor de care dispune. Ca rezultat al interacţiunilor sociale de grup cum ar fi vânătoarea şi apărarea în grup, capacitatea totală de reproducere a grupului va atinge un anumit nivel. în aceste situaţii, selecţia naturală ar acţiona mai cu seamă asupra grupului şi ar ţine seama în mai mică măsură de criteriul succesului reproductiv al indivizilor. Selecţia naturală va favoriza acele gene care asigură fenotipul capabil să determine nu performanţa reproductivă maximă ci pe cea optimă. Pot fi selectate gene care cresc reproductivitatea globală, chiar dacă unii indivizi din grup sunt siliţi să-şi scadă performanţele reproductive în raport cu alţi indivizi ai aceluiaşi grup. Unii autori vorbesc de trecere de la comportamentul 'egoist' la cel de 'altruism moderat', prin care individul plăteşte un anumit cost în beneficiul grupului (Brandon, 1990), iar alţi autori vorbesc despre 'selecţie de rudenie' sau chiar de 'autosacrificiu' în acelaşi scop. Alţi autori neagă, pur şi simplu, existenţa vreunei selecţii de grup (Charnov, 1986).  

     În selecţia de grup, importante ar fi relaţiile între grupuri şi nu cele dintre indivizii diferitelor grupuri; grupul selectat va domina numeric şi va împinge spre extincţie celelalte grupuri (sau le va determina să-şi caute alte nişe ecologice). Se apreciază că în selecţia de grup există două faze de reglare a procesului de îmbătrânire. într-o primă fază, indivizii care nu îmbătrânesc (sau îmbătrânesc lent) vor fi favorizaţi, se vor înmulţi ca efect al selecţiei naturale individuale. Grupul, însă, va deveni necompetitiv în raport cu alte grupuri, moment în care intervine selecţia de grup, care va avea prioritate şi va coborî durata de viaţă a indivizilor la nivelul optim pentru supravieţuirea grupului.

     Cu alte cuvinte, selecţia naturală ar trebui să încurajeze indivizii cei mai prolifici ai grupului dar, dacă membrii grupului îmbătrânesc lent şi trăiesc mult, ei vor oferi grupului o cantitate mai mică de gene în unitatea de timp decât dacă ar trăi mai puţin şi s-ar reproduce mai des. La nivel de grup va fi selectată o longevitate mai mică în favoarea unui ritm mai accelerat de furnizare a genelor necesare reproducerii. Dacă durata de viaţă scade prea mult, apare riscul ca indivizii să moară înainte de sfârşitul perioadei de reproducere sau chiar înaintea declanşării ei. în cele din urmă se ajunge la o perioadă optimă de reproducere care va ţine seama de timpul necesar atingerii maturităţii reproductive, de numărul mediu de urmaşi apăruţi în urma unui episod reproductiv şi de intervalul dintre împerecheri. Unul dintre mijloacele prin care se ating aceste obiective este senescenţa, care limitează atât perioada reproductivă cât şi durata de viaţă a indivizilor ale căror performanţe reproductive au scăzut, acordându-le totuşi timpul necesar pentru a-şi îngriji şi instrui urmaşii, şi, acolo unde este cazul, ajutându-i să ajungă la maturitate (Wynne-Edwards, 1986).

  

     Senescenţa ca rezultat al presiunii selective indirecte

     Cea de a doua categorie de teorii evoluţioniste ale senescenţei are ca element central existenţa unei presiuni selective indirecte. Un mecanism posibil prin care s-ar realiza acest tip de presiune selectivă este pleiotropismul negativ, care admite existenţa unor gene pleiotrope (gene care au mai mult decât un singur efect fenotipic) ce determină o vigoare crescută a individului în prima parte a vieţii sale dar cu preţul scăderii performanţelor biologice la vârste mai înaintate. Selecţia naturală va conserva aceste gene pentru simplul motiv că posesorii lor au mai mulţi urmaşi în unitatea de timp; valoarea selectivă a unei gene depinde exclusiv de măsura în care ea afectează performanţa reproductivă a unui individ pe întreg parcursul vieţii sale. Un exemplu de genă pleiotropă este cea care determină anemia falciformă; pe lângă efectul negativ al îmbolnăvirii, această genă sporeşte rezistenţa hematiilor faţă de microorganismul răspunzător de  producerea malariei, ceea ce este un efect pozitiv. în zonele cu malarie endemică, această genă este mai curând benefică şi va fi favorizată de procesul selecţiei naturale, dar va fi eliminată în zonele în care malaria a fost eradicată.

     Gena răspunzătoare de boala Huntington produce într-o primă fază (înainte de 40 de ani) tulburări psihice, printre care şi hipersexualitatea, care măreşte performanţele reproducătoare ale indivizilor; după 40 de ani, boala produce paralizie şi demenţă, moartea survenind la circa 60 de ani. Din motive lesne de înţeles, selecţia naturală este incapabilă să elimine această genă. La fel se petrec lucrurile şi cu o altă genă care creşte viteza metabolismului celulelor din prostată, sporind prolificitatea individului în prima parte a existenţei sale dar mărind incidenţa cancerului la vârste mai înaintate.

      Faptul că efectele negative târzii ale genei pleiotrope se exercită asupra unui segment numeric redus al unei populaţii alcătuit din indivizii ce au avut şansa să scape de accidente fatale, face să precumpănească efectele pozitive timpurii, vizibile la nivelul unui segment mai numeros al populaţiei, segment format din exemplare tinere cu o activitate reproducătoare mai bogată.

     Selecţia naturală va favoriza acele gene pleiotrope  care îşi manifestă efectele negative cât mai târziu în cursul vieţii, acţionând, deci, la nivelul unui segment din ce în ce mai redus din punct de vedere numeric şi alcătuit din indivizi cu capacitate reproductivă scăzută. Din această cauză, se poate vorbi de o amânare a senescenţei prin împingerea către sfârşitul vieţii a efectelor ei dăunătoare.

      

     Senescenţa ca rezultat al unei insuficiente presiuni selective

      În mod normal, o eventuală inexistenţă a senescenţei ar trebui să fie un atribut pozitiv al indivizilor care ar dispune de această însuşire (precum şi pentru specia din care fac parte), deoarece mortalitatea nulă sau scăzută permite creşterea populaţiei şi răspândirea ei pe zone mai întinse ale planetei şi, mai ales, permite o sporire considerabilă a experienţei de viaţă a indivizilor, cu efecte din cele mai bune asupra comportamentului individual şi de grup, perfecţionat prin învăţare pe parcursul unei vieţi îndelungate.

     Din păcate, specia nu este în măsură să selecteze genele care ar asigura lipsa senescenţei, şi aceasta datorită unei presiuni selective insuficiente. Presupunând că un anumit procent dintr-o populaţie este format din indivizi care nu îmbătrânesc, aceştia nu vor reuşi să lase un număr de urmaşi cu mult mai mare în comparaţie cu restul populaţiei deoarece, pe măsură ce înaintează în vârstă, vor deveni tot mai puţini, majoritatea pierind în accidente ce survin aleatoriu dar inevitabil. Cu excepţia oamenilor şi a animalelor domestice sau aflate în captivitate, vieţuitoarele, în marea lor majoritate, nu ating vârsta înaintată la care senescenţa se poate manifesta. Presupunând că există animale care nu îmbătrânesc, acestea, pur şi simplu, nu vor putea profita de acest avantaj, deoarece în urma bolilor, a luptelor, a accidentelor de tot felul, au o speranţă redusă de viaţă încă de la naştere. Tot ce se poate realiza în aceste condiţii este împingerea cât mai târziu a perioadei de senescenţă. Chiar în cazul în care ar supravieţui şi ar ajunge la vârste înaintate, indivizii care îşi dovedesc calităţile de longevivi nu mai sunt în măsură să procreeze, fie din cauza sterilităţii fie din cauza şanselor mai reduse pe care le au în competiţia pentru dobândirea de parteneri sexuali, astfel încât, pe lângă faptul că sunt din ce în ce mai puţini, sunt şi din ce în ce mai puţin productivi în urmaşi care să le moştenească longevitatea.

     Toate aceste considerente par a susţine poziţia acelora care afirmă că senescenţa este o achiziţie a procesului de evoluţie. în realitate, o analiză nepărtinitoare a faptelor ar trebui să conducă la concluzia conform căreia, deşi mică, presiunea selectivă în favoarea eliminării senescenţei ar trebui să existe. Se afirmă că o mutaţie ale cărei efecte fenotipice reprezintă o ameliorare de un procent se fixează în decursul a 500-1000 generaţii (Maximilian, 1973), astfel încât ar fi trebuit ca astăzi să existe specii care să nu mai cunoască senescenţa şi să dobândească o imortalitate potenţială a reprezentanţilor lor.

     Este mai plauzibil să admitem ipoteza conform căreia deteriorarea treptată a organismelor vii are o cauză primară împotriva căreia nu există încă antidot, în sensul că mecanismele de reparare de care dispun celulele nu pot recunoaşte efectele acestei cauze primare sau nu pot interveni la timp pentru a le elimina.

     Indiferent de aceste speculaţii, la ora actuală concepţia dominantă cu privire la evoluţia senescenţei este că rămân două ipoteze posibile şi credibile: cea a genelor pleiotrope (selecţia reţine genele care, deşi dăunătoare la vârste înaintate, sunt benefice în perioada tinereţii) şi cea a acumulării de mutaţii somatice (deoarece presiunea selectivă împotriva mutaţiilor care acţionează târziu în viaţă este slabă, efectul nociv al acestora va apăsa mai greu în periooada vârstelor înaintate) (Partidge & Barton, 1993).

 

     Senescenţa în concepţia creaţionistă

     În concepţia creaţionistă, organismele vii sunt perfecte în momentul creării lor. Supuse agresiunilor de tot felul ale mediului înconjurător, ele se abat treptat de la această stare de perfecţiune ca urmare a mutaţiilor genetice dăunătoare intervenite pe parcursul succesiunii generaţiilor.

     Procesul de selecţie naturală există, dar are ca principal rezultat eliminarea organismelor incapabile să se adapteze schimbărilor survenite în proprietăţile mediului. Se consideră ca extrem de puţin probabilă ameliorarea semnificativă a speciilor sau apariţia unor noi specii, superioare, prin mutaţii benefice deoarece, pe de o parte, procentul acestor mutaţii este infim în comparaţie cu cel al mutaţiilor negative şi, pe de altă parte, deoarece o mutaţie punctuală nu poate avea un efect fenotipic suficient de mare pentru a fi reţinută prin selecţie naturală. Astfel, susţin creaţioniştii, o aripă incipientă nu poate fi decât o povară pentru animalul terestru care o dobândeşte prin mutaţie şi va fi mai curând eliminată decât reţinută de selecţia naturală; este puţin probabil ca o singură mutaţie să permită apariţia unei perechi de aripi atât de reuşite încât să poată fi imediat folosite pentru zbor. în concepţia creaţionistă, este imposibil să mai apară specii noi iar cele deja existente vor pieri, mai devreme sau mai târziu, în funcţie de capacitatea lor de supravieţuire. în acest sens, creatorul a înzestrat fiecare specie cu o gamă întreagă de module structurale şi comportamentale de rezervă. Schimbarea brutală a proprietăţilor mediului creează condiţiile în care să fie valorificate seturi de gene ţinute până atunci în rezervă, făcând posibilă adaptarea la mediu. Restul schimbărilor sunt simple variaţii minore pe aceeaşi temă.

     Pentru a analiza poziţia senescenţei în lumina teoriilor creaţioniste ar fi necesar să cunoaştem logica folosită de creator atunci când a proiectat cele peste 30 de milioane de specii. Deşi o asemenea încercare este temerară, s-ar putea aprecia că există două posibilităţi; prima ar fi că vieţuitoarele au fost nemuritoare în momentul creaţiei iar senescenţa a apărut pe parcurs, ca urmare a deteriorării treptate a programelor genetice afectate de mutaţii nocive. Este posibil, de asemenea, ca în momentul creaţiei, mediul ambiant să fi conţinut ceva care făcea posibilă evitarea senescenţei (sau să nu fi conţinut ceva ce făcea imposibilă evitarea senescenţei) astfel încât cauza primară a senescenţei să fi apărut ulterior, datorită modificării compoziţiei la scara generală a mediului.

     A doua ipoteză ia în consideraţie posibilitatea ca senescenţa să marcheze destinul vieţuitoarelor încă din momentul în care au fost create. Acest fapt s-ar datora existenţei unei cauze primare ale cărei efecte sunt de neînlăturat sau pentru înlăturarea cărora ar fi necesare eforturi disproporţionat de mari din partea organismelor, astfel încât creatorul a preferat să nu înzestreze celulele cu aceste mecanisme.

     Creatorul ar fi putut impune de la bun început senescenţa prin programe genetice speciale, care să declanşeze îmbătrânirea sau care să limiteze activitatea  de reparare şi de înlocuire a structurilor modificate sub presiunea timpului. Caracterul deliberat al introducerii unui asemenea program ar putea fi explicat prin scopul de a prelungi starea de conservare a structurilor vii printr-o mai sigură propagare şi perpetuare în timp a informaţiei genetice.

 

Cuprins

Capitolul 6