înapoi                                                                                                                înainte

 

Repurtarea succesului

 

          Succesul este o noţiune ce defineşte modul în care este percepută ducerea la bun sfârşit (transpunerea în realitatea) a unui lucru plănuit (sau doar încercat) de către o persoană sau de către  un grup de persoane.

         Atunci când respectivul lucru presupune şi o competiţie, o întrecere cu alte persoane (cu grupuri de persoane sau chiar o întrecere cu sine însuşi în speranţa autodepăşirii), constatarea succesului de către cel sau de către cei care l-au dobândit şi/sau de către susţinătorii acestuia (acestora) este semnificativ amplificată de satisfacţia produsă de victoria obţinută (consemnată prin scorul favorabil, prin ocuparea unui loc pe podiumul de premiere, prin ocuparea unor teritorii în dauna învinşilor dintr-un război etc.).

         Emoţia asociată victoriei poate fi, uneori, copleşitoare. Celebrul antrenor american Vince Lombardi spunea: "să învingi nu este totul, este singurul lucru" (Winning isn't everything; is the only thing). Generalul MacArthur spunea: "Nu există substitut pentru victorie" iar Generalul Sanders adăuga: "Victoria nu este o chestiune de viaţă sau de moarte; este ceva mai mult decât atât".

        Acest lucru este ilustrat şi prin reacţia de triumf a celor care ies pe primul loc în competiţii sportive. Triumful este o exprimare prin limbajul corpului a dominării în raport cu învinşii. Ca reacţie instinctivă, formele de manifestare a triumfului sunt cvasi-identice la toate popoarele şi în toate timpurile. Acest tip de comportament pare a fi înnăscut şi menit a contribui la stabilirea ierarhiei în grup. Triumful nu este tot una cu mândria, aceasta din urmă presupunând o participare mai consistentă a reflecţiei şi a gândirii.

     http://medicalxpress.com/news/2014-01-athlete-reaction-victory-dominance.html

        Cu toate acestea, adevărata valoare a succesului stă în punerea lui la cale, adică în anticiparea  succesului, indiferent dacă este vorba de succes personal, de succesul candidatului preferat în alegeri, al echipei preferate în competiţii sportive etc. Dwight Eisenhower scria: "Planurile sunt lipsite de valoare; plănuirea este totul" (Plans are worthless, but planning is everything).

Dobândirea unui succes de către o persoană presupune crearea, în prealabil, de către acea persoană, a unei reprezentări mentale (senzorială sau/şi verbală) a unor lucruri care nu se află în imediata sa vecinătate. Este vorba de o suită de activităţi împreună cu rezultatele acestora, dar şi de reprezentarea mentală a propriei persoane, aşa cum va arăta ea după victorie. Asemenea reprezentări mentale presupun, desigur, ca acea persoană să-şi gândească proiectul.

Ducerea la bun sfârşit a acestor activităţi nu trebuie să fie nici prea lesnicioasă şi nici absolut sigură. Nu se poate vorbi de succes când ceea ce se are în vedere este doar o activitate de rutină, cum ar fi, de exemplu, mersul pe jos (afară, desigur, de cazul în care ar fi vorba de cineva care fusese invalid până la acel moment). În acelaşi timp, este necesar să fie luat în considerare şi riscul unui eşec (adică al unui insucces) mai mult sau mai puţin usturător.

În unele cazuri, acţiunea întreprinsă are doar rostul de a crea un cadru în care să se manifeste nevoia înnăscută de a învinge. Aşa este, de exemplu, aruncarea unor pietricele la ţintă pentru propria plăcere (sau abordarea, de unul singur şi fără ţinerea scorului, a unui joc pe calculator).

Oamenii nutresc cu intensitate dorinţa de a fi întotdeauna primii (în raport cu semenii lor) sau, dacă nu se poate, măcar printre primii şi, în niciun caz, printre ultimii. Nu este de mirare că deviza unor organizaţii masonice este "Invinge sau mori !".  

  http://www.plosone.org/article/info%3Adoi%2F10.1371%2Fjournal.pone.0035088

             Dorinţa de a învinge apare la copii în jurul vârstei de patru ani, atunci când ei înţeleg ce înseamnă  competiţia.

                       http://www.popbuzz.me/in/p/2054935/

        Atunci când succesul este recompensat cu premii, acea activitatea aducătoare de succes merită cu atât mai mult să fie încercată.  Recompensa poate fi de natură strict materială (bunuri sau bani). Recompensa poate îmbrăca, însă, şi forma unei recompense sociale (creşterea credibilităţii, a respectabilităţii, a rangului şi autorităţii în societate).

Aproape orice activitate stârneşte, în cel ce o desfăşoară, ambiţia de a o încheia cu succes, aceasta deoarece reuşita (dar şi anticiparea reuşitei) sunt răsplătite cu o anumită doză de plăcere. Este vorba de imboldul uman înnăscut de a risca, de faptul că suntem urmaşii celor care au riscat şi au câştigat. De mici, copiii, în joaca lor, îşi spun unii altora: "Hai să ne întrecem!".

Răspunsul la întrebarea "cum este posibil ca atunci când arunci o piatră într-un stâlp şi îl nimereşti să te simţi mai bine?" este unul singur: cablajul neuronal înnăscut asociază succesul cu o stare de bine. (Trebuie amintit aici ca succesul în sine nu generează fericire. Succesul înseamnă să ai ceea ce vrei iar fericirea înseamnă să vrei ceea ce ai).

Starea de bine sporeşte atunci când reuşita unei încercări este răsplătită (suplimentar) cu un premiu simbolic ce marchează un succes în plan social (admiraţie, respect) sau cu un premiu sub formă de bunuri sau de bani.

Când o persoană se angajează într-o activitate (întreprindere) ce îi poate aduce succes, sistemele cerebrale implicate în detectarea şi în evaluarea recompensei aşteptate precum şi a riscului implicit lucrează, în mare măsură fără a fi conştientizate, fapt ce explică disproporţia ce apare, uneori, între dimensiunea reală minusculă a eventualului succes şi importanţa exagerată ce o are acest mărunt succes  pentru persoana respectivă.

Jocul de noroc (în engleză, gamble) este adesea utilizat drept model de studiu al succesului. O dată intrat în joc (de exemplu, la ruletă), omul se aşteaptă, fireşte, să câştige o oarecare sumă de bani. Există o primă fază, cea de aşteptare, care începe în momentul în care ruleta este pusă în mişcare şi se termină atunci când ruleta se opreşte, indicând suma câştigată. În această fază, în creier se intensifică activitatea în aceleaşi zone care se activează şi la un cocainoman care prizează o doză de cocaină.

Fireşte, în faza de aşteptare jucătorul nu are nicio idee despre ce va urma: câştig sau pierdere. Cu cât jocul este mai impredictibil, cu atât activarea zonelor menţionate este mai intensă.

După ce ruleta s-a oprit, omul află dacă a câştigat sau a pierdut. Dacă a câştigat, descărcarea de β-endorfină va fi cu atât mai mare cu cât jucătorul se aştepta mai puţin să câştige. Dacă el a pierdut, va trăi un sentiment de frustrare cu atât mai intens cu cât se aştepta mai mult să câştige.

În cazul pierderii,  semnalele de activare apar la nivelul emisferei cerebrale stângi; în cazul unui câştig, emisfera dreaptă este cea care se activează mai evident.

În cadrul unuia dintre experimente, subiecţii aveau de ales între două numere: 5 sau 25. Dacă alegeau 5, puteau fie să câştige 5 dolari, fie să piardă 5 dolari. Similar, dacă alegeau numărul 25, puteau să câştige sau să piardă 25 de dolari. S-a constatat că, în cazul în care subiecţii pierd (indiferent de suma pierdută), are loc, după un sfert de secundă, activarea regiunii anterioare a circumvoluţiei corpului calos. În runda următoare de joc, după ce au pierdut, subiecţii au ales, în toate cazurile, numărul 25. Alegerile făcute după o pierdere au fost întotdeauna mai riscante decât cele făcute după un câştig ca şi când creierul, fără ca noi s-o ştim, se aşteaptă la câştig. De menţionat faptul că, în experimentul respectiv, subiecţii nici măcar nu îşi jucau proprii bani, fapt care le permitea să fie mai liberi în mişcări.

         Aşa dar, comportamentul atât de previzibil al subiecţilor pare a fi decis nu de ei ci de subconştientul lor, de posibila influenţă (neconştientizată) a activării regiunii anterioare a circumvoluţiei corpului calos.

 

 

        Atunci când o persoană câştigă pentru prima oară, satisfacţia este atât de mare încât nucleul arcuat al hipotalamusului este determinat să secrete β-endorfină care, printre altele, sporeşte brusc producţia de dopamină în aria ventrală a tegmentului mezopontin (VTA). Ajunsă în nucleul accumbens şi în hipocampul aflat în vecinătate, dopamina determină fixarea în memorie a evenimentului norocos care a produs atâta plăcere.

        Există aşa numitul "Pathological gambling " practicat de dependenţii de jocuri de noroc. Sistemul opiod al acestora este alterat, în sensul că eliberare de β-endorfină s-a dovedit a fi mai puţin intensă la gamblerii adicţi decât la gamblerii neadicţi, atunci când tuturor subiecţilor li s-a administrat amfetamină.

http://psychcentral.com/news/2014/10/19/pathological-gambling-linked-to-altered-opioid-system-in-the-brain/76289.html

       De reţinut faptul că sunt fixate în memorie atât evenimentele care sunt urmate de creşterea nivelului de dopamină (câştigul) cât şi cele care duc la o scădere bruscă a concentraţiei dopaminei (pierderea).  Evenimentele care, de-a lungul jocului, nu afectează producţia de dopamină, nu sunt memorate pe termen lung.

        Creierul reţine ceva în memorie mai cu seamă atunci când acel ceva se petrece pe neaşteptate. Când nu se petrece nimic neobişnuit, regiunea anterioară a circumvoluţiei corpului calos nu se activează, ceea ce pledează pentru ipoteza conform căreia una dintre funcţiile acestei regiuni este să detecteze erorile şi conflictele ce apar în fluxul informaţional procesat automat.

          Persoana respectivă continuă să joace, iar descărcarea de dopamină ce are loc atunci când se gândeşte la norocul trăit, alungă din câmpul conştienţei gândul că, probabil, pe termen lung va pierde.

         Creierul unei persoane care anticipează un câştig la ruletă reacţionează asemănător creierului celui care este dependent de heroină şi are la îndemână o seringă pregătită pentru o nouă doză de drog. De altfel, numărul de lucruri şi de activităţi care duc la creşterea secreţiei de dopamină este nelimitat, începând cu hrana, sexul, drogurile şi continuând cu orice faptă despre care creierul apreciază că poate fi răsplătită cu plăcere. Banii, deşi au un caracter abstract, sunt doriţi de mai toţi oamenii, mulţi comportându-se ca şi când ar fi dependenţi de câştigul bănesc.

Gândul la recompensă (o plăcere, evitarea unei suferinţe, un  câştig bănesc sau  o victorie într-o competiţie etc.) este întotdeauna însoţit de o creştere a concentraţiei dopaminei în câteva regiuni ale creierului, printre care cortexul frontal şi circumvoluţia corpului calos (zona sa anterioară) precum şi striatum-ul ventral (format din nucleul accumbens şi din porţiunile ventrale ale nucleilor putamen şi caudat, aflate sub genunchiul corpului calos). Jucătorul creşte miza după o pierdere, deoarece creierul lui îi spune că a făcut o greşeală şi îi cere să o repare.

 

O consecinţă a insuccesului poate fi frustrarea.

Un om se simte frustrat atunci când nu îşi atinge un scop. Cauza eşecului poate fi interioară fiinţei lui (imputabilă lui, de exemplu, propria neputinţă) sau exterioară (independent de voinţa lui, altfel spus, din raţiuni de forţă majoră).

O categorie aparte o reprezintă competiţiile (sportive sau nu) în care este dificil să fie identificată cauza înfrângerii (neputinţa celui învins, adversarii mai puternici sau ambele). Uneori este vorba chiar de competiţii la care persoana respectivă nu ia parte ci doar asistă, în cazul în care îşi pune speranţele în victoria unuia dintre competitori, iar acela este învins.

Neatingerea unui scop se conturează definitiv ca un insucces în clipa în care expiră termenul dinainte propus pentru realizarea acelui scop. Atunci când este vorba de o competiţie, insuccesul este constatat, evident, la încheierea acelei competiţii. Cu cât scopul urmărit este mai important pentru acea persoană, cu atât emoţia negativă a frustrării este mai intensă.

Un insucces major poate genera o frustrare atât de adâncă, încât respectiva frustrare devine foarte asemănătoare cu durerea sufletească (durerea sufletească a unei persoane fiind declanşată, după cum se ştie, de pierderea iremediabilă a unui bun de preţ).

Prin neatingerea scopului propus, persoana frustrată tinde să se considere nedreptăţită sau înşelată în aşteptările ei. Prima ei reacţie este aceea de a protesta, de a se împotrivi sau de a încerca schimbarea deciziei frustrante. Când aceste încercări eşuează, se conturează riscul declanşării unor comportamente iraţionale, cu caracter impulsiv, distrugător (sau autodistrugător). Uneori, comportamentele declanşate de  frustrare pot fi bizare, de neînţeles.

Printre comportamentele iraţionale declanşate de frustrare se numără accese de furie, însoţită de agresiune verbală şi/sau fizică îndreptată asupra sa, asupra altora sau asupra unor obiecte, smulgerea părului din cap (tricotilomanie), accese de plâns etc.

În situaţia de frustrare (ca urmare a unui insucces), se observă (prin studii de imagerie funcţională de rezonanţă magnetică fMRI) modificări ale debitului sangvin (consecutive unor activări neurale regionale) în cortexul prefrontal ventro-medial stâng precum şi în nucleul amigdalian stâng. Cu cât activarea cortexului prefrontal ventro-medial stâng este mai intensă, cu atât cea a nucleul amigdalian stâng este mai redusă (şi invers).

În primul caz, cortexul prefrontal preia controlul, oprind din faşă reacţiile de origine amigdaliană şi înlocuindu-le, într-o primă fază, de obicei de scurtă durată, cu blocarea, cu o imobilitate fizică marcată de expresia de tristeţe, dezamăgire, durere, urmată curând de impunerea de către cortexul frontal a unui comportament raţional menit să rezolve cât mai bine posibil noua situaţie generată de insuccesul suferit. Se trece la un proiect reparator care atrage învinsul în binecunoscuta stare hipertimică de implicare (flow) cu anticiparea unei revanşe încununate de succes. Anticiparea recompensei oferită de revanşa proiectată determină nucleul arcuat al hipotalamusului să secrete β-endorfină, care pune în mişcare circuitul dopamină-endorfină, generator de plăcere  şi înviorare (arousal).

Când cortexului prefrontal ventro-medial stâng nu este capabil să domine şi să controleze nucleul amigdalian stâng, reacţiile viscerale, iraţionale, nu mai pot fi evitate. Cel care reacţionează este victima unei descărcări de impulsuri de-a lungul axului hipotalamus-hipofiză-suprarenal, descărcare ce începe cu secreţia de către nucleul arcuat al hipotalamusului a pro-opiomelanocortinei, care se scindează imediat în β-endorfină şi ACTH şi se încheie cu secreţia de hormoni gluco-corticoizi (cortizon) la nivelul glandelor suprarenale. Persoana frustrată, care reacţionează sub semnul pierderii controlului, învaţă că este răsplătită în cele din urmă cu porţia binefăcătoare de β-endorfină. Dacă manifestările furioase, mânioase, violente, agresive, posibil penibile sau jenante în ochii observatorilor, manifestări generate de calea scurtă amigdaliană, nu sunt sancţionate pe loc (sau chiar mai târziu) de ceilalţi oameni din anturaj (prin pedepse generatoare de durere, prin evitare şi marginalizare socială, prin dispreţ etc.), persoana respectivă va persevera în a se comporta necontrolat cu ocazia unor eventuale noi frustrări ce pot avea loc în viitor.

Atunci când un om este în situaţia de a afla (dintr-un moment în altul) deznodământul unui experiment care se poate finaliza fie prin succes, fie prin eşec, creierul său este "încordat" şi îi prezintă simultan omului respectiv atât reprezentarea mentală a succesului scontat (la care se asociază imaginile emoţiilor gata să izbucnească) precum şi reprezentarea mentală a eventualului insucces nedorit, infricoşător, traumatizant.

Studiile fMRI demonstrează că gândul la succes este marcat de activarea aceloraşi regiuni cerebrale care se activează atunci când oamenii prizează cocaină, gustă ciocolată sau privesc un chip frumos; este vorba de câteva regiuni cerebrale numite centri ai recompensei (striatum-ul ventral şi cortexul prefrontal).

Gândul la insucces conduce la dezactivarea acestor zone. Cercetări publicate în martie 2007 au evidenţiat faptul surprinzător că, în cazul jocurilor de noroc, acele regiuni cerebrale cunoscute ca fiind implicate în frică şi în anxietate (nucleul amigdalian şi cortexul insular) nu se activează la gândul legat de pierderi băneşti. Nimic nu se activează când pierzi, tot ce se întâmplă este dezactivarea zonelor care se aprinseseră atunci când omul s-a angajat, plin de speranţe, în joc. Stingerea acestor zone este mai abruptă la gândul unei pierderi decât aprinderea aceloraşi zone la gândul unui câştig bănesc (egale în valoare absolută). Pentru a explica mai plastic, autorii fac o analogie interesantă cu cazul unei femei care are o căsnicie nefericită dar nu divorţează, atâta vreme cât nu are în vedere un alt mariaj substanţial mai bun.

            http://www.physorg.com/news89046553.html

Când cineva este angajat într-un joc de noroc, se întâmplă uneori să fie cât pe ce să câştige atunci când ruleta se opreşte la un număr cu doar o unitate mai mic sau mai mare decât numărul câştigător. Respectivul jucător percepe acest lucru ca pe o încurajare pentru a continua jocul, succesul părându-i-se acum mai probabil.

http://www.springer.com/about+springer/media/

springer+select?SGWID=0-11001-6-1392047-0

Într-o lucrare publicată în februarie 2009 se arată că în asemenea situaţii, în creier se activează cortexul insulei şi striatum-ul, zone care sunt active şi la cei dependenţi de cocaină. Deşi tocmai a avut loc un insucces, creierul jucătorului reacţionează ca la un succes.

            http://www.physorg.com/news153577561.html

Alţi autori sunt de părere, însă, că jucătorii care pierd "milimetric" o rundă de joc (near-miss), nu numai că nu simt ceva similar plăcerii generate de sentimentul unui succes iminent (near-win) ci, dimpotrivă, trăiesc o frustrare deosebit de violentă care îi face nerăbdători să revină la joc pentru a scăpa cât mai curând de aceasta stare cvasi-dureroasă. Într-o asemenea împrejurare se activează componenta apetitivă a sistemului mezolimbic de recompensare (creşte pofta de câştig, de revanşă).

            http://www.springer.com/about+springer/media/springer+select?

                      SGWID=0-11001-6-1392047-0

După un timp în care un om practică jocuri de noroc, poate interveni fenomenul de dependenţă (adicţie), caracterizată de dorinţa imperioasă (craving) de a juca din nou precum şi de angajarea compulsivă în joc, atunci când apare ocazia unei noi runde de joc.

În cazul celor dependenţi de jocuri de noroc se pune întrebarea: cum este posibil ca jucătorul să nu se poată opri din joc, deşi ştie că riscă să-şi piardă slujba, bunurile, familia, libertatea sau chiar viaţa? De ce, chiar dacă raţiunea îl opreşte la un moment dat, omul respectiv rămâne toată viaţa vulnerabil când nimereşte în faţa unui cazino?

Ca şi în cazul consumului de cocaină, în creierul jucătorului apar iniţial modificări reversibile de scurtă durată dar, apoi, şi modificări cumulative în timp, ireversibile. Este vorba de modificări  care afectează funcţionalitatea sistemului cerebral dopaminic. Se ştie că în fiecare moment al vieţii noastre, dopamina stabileşte frecvenţa excitărilor neuronale succesive (firing) şi, deci, regimul de lucru al neuronilor implicaţi în satisfacerea nevoilor şi dorinţelor noastre. Ori de câte ori avem nevoie să ne mobilizăm mintea şi muşchii pentru a lucra mai mult şi mai repede, dopamina este cea care dirijează neuronii din creier implicaţi în acea provocare, neuronii trebuind să funcţioneze nici prea intens dar nici prea lent. În acest scop, neuronii din aria ventrală a tegmentului mezopontin (VTA) trebuie să producă şi să elibereze un număr de molecule de dopamină care să varieze într-o manieră controlată, potrivită nevoilor.

Cea mai mare concentraţie a receptorilor dopaminici se află în nucleul accumbens. Interacţiunea moleculelor de dopamină cu receptorii dopaminici de tip D1 aflaţi în membranele neuronilor din "miezul" nucleului accumbens stă la baza senzaţiei intense de a te simţi bine (feeling well, feeling great), vioi, gata de acţiune, aşa numita  plăcere dopaminică, precum şi a dorinţei de a retrăi plăcerea respectivă, de a repeta evenimentul care a coincis cu supraproducţia de dopamină în aria ventrală a tegmentului mezopontin.

Eliberarea dopaminei ca urmare a consumului de droguri, a câştigului bănesc la ruletă, a succesului, poate fi mai mare decât eliberarea dopaminei în cazul plăcerilor naturale (de tipul căutării hranei, apei, sexului). Evenimentele care au dus la hiperproducţia de dopamină (inclusiv circumstanţele spaţiale sau temporale legate de această hiperproducţie) au şansa de a fi memorate de hipocamp şi de nucleul amigdalian, şansă cu atât mai mare cu cât nivelul de dopamină a fost mai mare. Aşa se explică faptul că dacă plimbi cu maşina un om care, cândva, a câştigat un pot mare într-un cazino, şi treci în viteză pe strada pe care este (sau a fost!) respectivul cazino, acel om, deşi nici nu şi-a dat seama că a trecut pe acea stradă, va resimţi din acel moment dorinţa intensă de a relua jocurile de noroc.

Este foarte răspândită credinţa că programul genetic cu care ne naştem nu se modifică în timpul vieţii. Lucrurile, însă, nu stau chiar aşa. De pildă, ca urmare a unor exerciţii fizice repetate creşte expresia unor gene aflate în nucleele fibrelor musculare care se contractă, rezultatul fiind îngroşarea lor. Tot astfel, hiperproducţia de dopamină ce are loc ca urmare a unor anumite împrejurări  conduce la modificări ale expresiei unor gene aflate în nucleele neuronilor din hipocamp şi din nucleul amigdalian, fapt care determină memorarea acelor împrejurări ce au generat hiperproducţia de dopamină. Drogurile (dar la fel şi succesul, câştigul, exerciţiul puterii etc.) modifică şi ele expresia unor gene responsabile de structura şi de funcţia unor regiuni din creier, printre care nucleul accumbens, nucleii caudat şi putamen etc. cu privire la sinteza glutamatului, a GABA sau a opioidelor endogene precum şi a receptorilor acestor mediatori. Astfel, se ştie că ΔFosB este o moleculă (un factor de transcripţie genică) care, în stare normală, se află (în cantităţi mici) numai în nucleul accumbens, având rolul de a regla expresia unor gene. Expunerea cronică la droguri duce la creşterea concentraţiei ΔFosB în  nucleul accumbens dar şi la apariţia ei în nucleul amigdalian şi în cortexul prefrontal, unde atinge, de asemenea, niveluri ridicate, ceea ce poate fi un factor determinant în procesul trecerii de la stadiul de consum de drog la cel de dependenţă de drog, prin modificările neuronale produse care persistă tot restul vieţii. Modificările neuronale din nucleul accumbens sunt reprezentate îndeosebi de sporirea numărului de dendrite şi a numărului de spini dendritici, ceea ce conferă neuronilor o capacitate sporită de captare a semnalelor venite din cortexul prefrontal, din nucleul amigdalian şi din hipocamp. Un cortex prefrontal astfel modificat nu mai este în stare să se opună consumului de droguri.

  Cuprins                                                                       Căutarea fericirii