înapoi                                                                                                         înainte

Relaţiile dintre minte şi corp

 Prin corp al unei fiinţe vii se înţelege ansamblul structurilor (fizico-chimice, histologice, morfologice şi anatomice) care alcătuiesc acea fiinţă.

Un alt termen folosit în acest sens este cel de organism, definit în Dicţionarul explicativ al limbii române ca fiind "totalitatea organelor şi a părţilor indisolubil legate între ele ale unei fiinţe vii".

Unii autori (cum este, de exemplu, Antonio Damasio) consideră util să se refere la "corp" (în anumite abordări ştiinţifice) doar ca la acea parte a organismului care este alcătuită din orice altceva, mai puţin din ţesut neural.  Antonio Damasio atribuie, astfel, denumirea globală de "creier" totalităţii structurilor care alcătuiesc sistemul nervos al fiinţei respective.

Facând abstracţie de graniţa dintre corp şi mediul lui înconjurător, universul material ar putea fi conceput, din punctul de vedere al unei fiinţe vii, ca fiind format din creierul respectivei fiinţe împreună cu lumea exterioară acelui creier (în mod evident, toate aceste consideraţiuni fiind aplicabile doar fiinţelor vii înzestrate cu sistem nervos).

Definirea conceptelor de minte, suflet şi spirit este o întreprindere dificilă (şi delicată, totodată, dacă ţinem seama de numărul încă mare al celor care, chiar şi în zilele noastre, sunt tributari ai  unor prejudecăţi religioase sau de altă natură).

Sunt cunoscuţi sub denumirea de dualişti toţi aceia care înţeleg prin suflet "ceva" ce asigură oamenilor o anumită identitate personală, acel "ceva" ce prin moarte se separă de corpul devenit neînsufleţit.

Majoritatea dualiştilor sunt de acord că sufletul nu poate fi perceput prin intermediul celor cinci simţuri de care dispunem şi nici măcar cu ajutorul instrumentelor ştiinţifice (în ciuda mitului conform căruia greutatea unei fiinţe s-ar micşora cu câteva fracţiuni de gram atunci când aceasta "îşi dă duhul").

Existenţa sufletului trebuie aceptată, spun dualiştii, pe calea deducţiei (inference to the best explanation), deoarece sufletul pare a oferi cea mai bună explicaţie unor lucruri despre care oricum toţi "ştim" că există, lucruri care ne fac să fim vii şi care ne îngăduie să dispunem de o voinţă liberă (de un liber arbitru).

Dualiştii cred că sufletul este plasat înăuntrul corpului biologic sau, dacă nu, măcar undeva în apropierea corpului.

Ca şi cum ar fi intenţionat să ofere argumente în sprijinul acestei credinţe a dualiştilor (!), autorii unei lucrări publicate în februarie 2010 relatează că, după o săptămână de la îndepărtarea pe cale chirurgicală a unei tumori localizate la nivelul cortexului parietal, pacientul operat a mărturisit că trăieşte experienţe de natură mistică, că a început să creadă în existenţa unor puteri superioare, că are senzaţia desprinderii de propriul său corp şi că, în general, este surprins de nivelul înalt al spiritualităţii sale şi de pacea interioară dobândită.

Tema existenţei de sine stătătoare a sufletulului a fost abordată în numeroase rânduri, atât pe plan religios cât şi în gândirea filosofică.

Astfel, Socrate (470-399 î.Chr.) era încredinţat de faptul că sufletul există şi este nemuritor; el s-a sinucis  înconjurat de prieteni, asigurându-i că numai astfel sufletul se poate elibera din temniţa corpului.

Platon (427-347 î.Chr.), celebrul filosof al ideilor înăscute eterne, imuabile şi simple, aprecia că sufletul este o entitate distinctă în raport cu corpul. Sufletul (fie cel "râvnitor" aflat în pântece, fie cel "curajos" din diafragm sau cel "raţional" din cap) nu este idee. Sufletul poate alege între bine şi rău dar nu poate decide să moară, fiind, astfel, indestructibil, nemuritor şi dispus să se reîncarneze.

Aristotel (384-322 î.Chr.) afirma sufletul este "forma" corpului. Cu cât sufletul se desprinde de materie, cu atât el se înalţă mai mult. Aşadar, în procesul actualizării sufletului (adică al evoluţiei materiei de la stadiul de "fiinţă în potenţă" la stadiul de "fiinţă în act")  ar exista mai multe niveluri. La cel mai înalt nivel se situează intelectul, care ar avea în componenţa sa o parte pasivă şi o parte activă. Sufletul personal nu ar fi, în întregul lui, nemuritor. Doar intelectul activ, debarasat complet de materie, devine impersonal, etern şi nemuritor.

Sfântul Augustin (354-430) plasa sufletul imaterial şi nemuritor în aceeiaşi categorie ca şi adevărul, de vreme ce convingerea lui era că Dumnezeu sălăşluieşte în sufletul fiecăruia dintre oameni (interior intimo meo).

Toma d'Aquino (1225-1274) împarte lumea în forme materiale şi forme imateriale pure (îngeri). Sufletul s-ar situa la graniţa dintre îngeri şi formele materiale. Sufletul ar fi nemuritor iar învierea ar fi posibilă. Nici empiristul Locke (1632-1704) nu neagă existenţa sufletului dar crede că, fiind inaccesibil cunoaşterii, nu putem şti nimic despre el, nici măcar dacă este material sau imaterial.

După Descartes (1596-1650), sufletul (spre deosebire de corp) nu are întindere (res extensa); în calitatea lui de substanţă gânditoare (res cogitans) sufletul este nemuritor iar contactul dintre suflet şi corp s-ar face printr-o interfaţă aflată la nivelul epifizei (numită şi glandă pineală).

După Spinoza (1632-1677), atât corpul cât şi sufletul sunt manifestări ale aceleiaşi fiinţe. Ele aparţin unităţii substanţei, fără ca între ele să aibă loc vreo interacţiune. Între ceea ce se petrece în corp şi ceea ce se petrece în suflet există, în vitutea unităţii substanţei, doar un paralelism.

În opinia lui Leibniz (1646-1716), universul este alcătuit din monade, adică atomi de energie - puncte lipsite de întindere,  lipsite de "ferestre" dar reflectând întregul univers. Corpul şi sufletul fac parte din monade diferite care, neavând ferestre, nu pot interacţiona. Aici ar interveni "armonia prestabilită", în sensul că asemenea unor ceasornice care indică aceeaşi oră, corpul şi sufletul se află într-o armonie conferită de creator.

În amplul sistem filosofic elaborat de Hegel (1770-1831), sufletul este, alături de conştiinţă şi raţiune, una din cele trei forme sub care se prezintă spiritul subiectiv.  Primul nivel al spiritului subiectiv (în care acesta este încă unit cu trupul) este constituit de suflet  La al doilea nivel, abia, sufletul neagă unitatea sa cu trupul, pentru a-şi putea gândi propria sa realitate precum şi pe cea a trupului. Astfel, al treilea nivel este cel în care conştiinţa devine certitudinea de sine a sufletului.

Leonardo da Vinci desena sediul cerebral al sufletului undeva în dreptul hipotalamus-ului şi al ventriculului 3.

Conform multor religii, sufletul este nemuritor şi are o origine supranaturală.

Pentru dualişti, spiritul este cvasi-sinonim cu sufletul. Principalele ingrediente care stau la baza sufletului sau a spiritului uman ar fi, după unii, sentimentele.

În remarcabila sa carte "Despre minuni" (1945), C. S. Lewis preferă ca în locul dualităţii “spirit-trup” sau “suflet-trup”, să punem dualitatea "raţiunenatură". Relatia raţiunenatură este o relaţie nesimetrică. Imaginea naturii apare ca o suprafaţă perforată ici colo de craterele raţiunii. Dumnezeu a creat natura, cu frontiera în minţile noastre. Raţiunea este, în mintea noastră, vârful de lance al Supranaturalului care pătrunde în ea ca o rază de lumină.

Mulţi oameni sunt dualişti fără să-şi dea seama de faptul că aparţin unei anumite şcoli de filosofie. Autorii unei lucrări publicate în 2012 susţin că dualiştii, de regulă, se dovedesc (printre altele) a nu a lua în seamă îndemnurile privind modul de viaţă presupus a fi "sănătos", mod de viaţă care pune accentul pe cumpătare în alimentaţie şi pe exerciţii fizice. S-ar părea, chiar, că aceste persoane îşi subestimează (subconştient) propriul corp, al cărui rang este socotit a fi inferior rangului ocupat de sufletul nemuritor.

http://www.psychologicalscience.org/index.php/news/

releases/mind-versus-body-dualist-beliefs-linked-with-less-concern-for-healthy-  behaviors.html

Sunt şi mulţi oameni care nu cred în existenţa sufletului ca entitate de sine stătătoare (aşa numiţii monişti).

Moniştii acceptă, cel mult, să asocieze corpului o entitate numită minte, entitate apreciată ca fiind acel "ceva" ce permite corpului să facă diverse lucruri, un "ceva" care nu poate exista fără un trafic ordonat de impulsuri nervoase în creier (şi, în general, în sistemul nervos luat ca un întreg).

A vorbi despre minte este un fel de a spune că propriul nostru organism poate gândi, plănui, crea, suferi, că se poate îndrăgosti şi aşa mai departe.

Există lucrări ştiinţifice moderne (2013) care încearcă să identifice modalităţile prin care se realizează legătura dintre minte şi corp, aşa cum este cea intitulată "Heartbeats link mind and body together".

http://www.eurekalert.org/pub_releases/2013-08/epfd-hlm081513.php

Mintea este considerată (de către monişti) a fi un produs al creierului, fără, însă, a fi creierul însuşi sau măcar o parte a lui (tot astfel cum informaţia conţinută în discheta unui calculator este altceva decât discheta propriu zisă).

Pentru monişti, noţiunea de suflet şi-ar putea, eventual, găsi locul doar în cadrul unor abordări poetice legate de felul în care simţim; în mod similar, spiritul ar putea fi descris ca partea gânditoare a minţii. Cu alte cuvinte, sufletul simte iar spiritul gândeşte.

În concluzie, atât moniştii cât şi dualiştii sunt de acord că o persoană este o combinaţie între corp şi altceva ce ar putea fi denumit, într-o primă aproximaţie, minte. Dacă, însă, mintea este considerată a fi o entitate  de natură imaterială şi este văzută ca fiind distinctă şi separată de corp, atunci ea este recuperată de către dualişti drept suflet sau, după caz, spirit.

Un caz particular este cel al idealiştilor, pentru care corpul nici măcar nu există în realitate ci este doar o iluzie generată de ideea de corp, idee cu care ne naştem. Idealiştii pot fi, aşadar, consideraţi şi ei tot monişti.

Pentru oamenii de ştiinţă, mintea (omului) nu reprezintă nimic altceva decât activitatea complexă electro-chimică a circa o sută de miliarde de neuroni (asistaţi de câteva sute de miliarde de nevroglii), majoritatea acestor celule aflându-se în cutia craniană şi alcătuind creierul.

Principalul rezultat al activităţii neuronilor constă în generarea unor variaţii rapide ale potenţialului electric transmembranar, variaţii ce se constituie în impulsuri nervoase care circulă cu viteze de sute de kilometri pe oră de-a lungul unor prelungiri neuronale (dendrite şi axoni) a căror lungime însumată este de ordinul sutelor de mii de kilometri (de ordinul de mărime al distanţei de la Pământ la Lună).

Pentru un observator obiectiv, mintea constă, aşadar (în ultimă analiză) din informaţia primită de creier, prelucrată apoi în reţele neuronale complexe şi expediată (după prelucrare) către sistemele muscular, glandular, imunitar etc. Aşadar, mintea ar aparţine nu doar creierului ci întregului organism.

Se poate spune că  mintea şi corpul comunică prin intermediul sistemului nervos, a sistemului endocrin şi a sistemului imunitar, utilizând mesageri chimici cum sunt neurotransmiţătorii, neuropeptidele, hormonii şi imuno-modulatorii, de-a lungul a două căi distincte:

-axul simpatico-meduloadrenal, care promovează, în ultimă instanţă, secreţia de adrenalină şi de noradrenalină de către zona medulară a glandei suprarenale

-axul limbo-hipotalamo-hipofizo-corticorenal, care promovează succesiv secreţia CRH (corticotropin-releasing hormone), ACTH  (adrenocorticotropic hormone) şi, în cele din urmă, a hormonilor gluco-corticoizi (cortizon) de către zona corticală a glandei suprarenale.

Aşadar, prin minte se înţelege ansamblul procesării informaţiei de către creier, sau, într-o modalitate extinsă, de către întregul sistem nervos (ne reamintim "creierul", văzut din punctul de vedere al lui Damasio). În accepţiunea curentă, însă, mintea este doar acea parte a procesării neurale a informaţiei de care ne dăm seama (adică de care suntem conştienţi). Trebuie avut în vedere faptul că, din acest punct de vedere, un organism, chiar dacă este dotat cu creier, nu are neapărat şi minte. Pentru a avea minte, acel organism trebuie să fie capabil să-şi dea seama că dispune, la un moment dat, de o serie de imagini interne (vizuale, auditive, olfactive, gustative şi tactile) şi, mai mult de atât, să şi le poată etala într-o manieră ordonată, în cadrul unui proces denumit gândire (adică să fie înzestrat cu cogniţie). Cogniţia influenţează decisiv comportamentul, deşi  există, fireşte, comportamente, şi la fiinţele lipsite de minte.

În calitate de observator subiectiv, percepem propria noastră minte cu totul altfel decât o vede un observator din afară. Constatăm, prin introspecţie, că mintea noastră este o entitate unitară, un obiect în sine, care, deşi are câteva faţete distincte, nu poate fi descompus în părţi componente.

Ne dăm seama, astfel, că prin cele cinci simţuri de care dispunem luăm act de  lumea din jurul nostru. Suntem, apoi, conştienţi de gândurile, de emoţiile şi de sentimentele noastre, trăim în prezent, judecăm situaţia în care ne aflăm la un moment dat, alegem între opţiunile de care dispunem şi ne punem în mişcare pentru a interacţiona cu lumea, în conformitate cu decizia pe care o luăm.

Gândurile noastre sunt exprimate prin cuvinte, au un înţeles semantic. Dispunem de control asupra minţii noastre şi asupra corpului nostru. Ne identificăm a fi noi înşine, la nivelui cel mai personal şi mai intim.

Această discrepanţă dintre modurile în care este văzută mintea din interior şi felul în care este văzută aceeaşi minte din exterior este paradoxul clasic cunoscut în filozofie sub numele de problema minte-corp.

Cum este posibil ca, din afară, mintea să fie văzută ca informaţie, eventual chiar ca un "bâzâit" bioelectric, iar dinăuntru, prin introspecţie, să luăm notă de cu totul altceva, şi anume, de prezenţa unui obiect unitar pe care îl numim minte?

Explicaţia constă, de sigur, în faptul că suntem astfel construiţi încât să putem accepta concomitent atât existenţa unor obiecte de natură fizică (a căror masă, de pildă, poate fi măsurată) cât şi existenţa unor  lucruri esenţialmente diferite (cum sunt durerea, senzaţia de culoare, sentimentul victoriei şi aşa mai departe).

Mintea fiecăruia dintre noi poate fi considerată ca fiind o parte a universului, dar nu dispunem încă de acele teorii biologice capabile să explice mintea până la capăt, atât pe ea, cât mai ales pe una dintre consecinţele ei, inteligenţa.

Problema minte-corp este, de aceea, problema centrală a aşa numitei filozofii a minţii.

Încercările de rezolvare a acestei probleme pleacă fie de la postulatul inseparabilităţii minţii de corp (moniştii materialişti), fie, la cealaltă extremă, de la credinţa conform căreia mintea ar fi singurul lucru care există, tot restul, inclusiv corpul, fiind iluzii create de minte (adepţii idealismului lui Berkeley).

O formă mai "blândă" de idealism este epifenomenalismul, conform căruia mintea face parte din corp, dar se mulţumeşte să joace doar rolul unui observator, fără a influenţa în vreun fel comportamentul, deoarece toate gândurile şi acţiunile noastre ar fi determinate exclusiv de activitatea creierului care funcţionează ca o maşină.

În mod similar, o formă mai "blândă" de materialism este cea conform căreia mintea ar fi un fenomen emergent ce apare ca rezultat al activităţii neurale a creierului, deci un fenomen ce nu poate fi redus la creier sau la părţi ale lui.

Toti cei care încearcă să descrie mintea fără a apela în exclusivitate la cunoştinţele ştiinţifice moderne sunt denumiţi mentalişti (spre deosebire de ceilalţi, care nu se abat cu niciun pas de la rigoarea abordării ştiinţifice şi sunt cunoscuţi, de aceea, sub numele de fizicalişti).

Aşadar, fizicaliştii sunt acei materialişti pentru care singurul adevăr este cel ştiinţific. Printre ei sunt aşa numiţii fizicalişti reducţionişti, care consideră că proprietăţile minţii pot fi în totalitate explicate ştiinţific, plecând  de la datele fizico-chimice şi biologice ale creierului, şi aşa numiţii fizicalişti non-reducţionişti, care afirmă că mintea nu poate fi complet explicată doar cu ajutorul legilor fizicii care sunt cunoscute la ora actuală.

Unii fizicalişti non-reducţionişti pleacă de la faptul (pretins ca fiind adevărat) că funcţiile mentale nu se încadrează în rândul proceselor computaţionale (adică în rândul proceselor ale căror rezultate pot fi obţinute prin calcul); cu alte cuvinte, funcţiile mentale sunt funcţii pe care un computer, oricât de performant ar fi, nu le-ar putea îndeplini vreodată.

Trebuie spus aici că până şi haosul, deşi pare total nedeterminat, este un proces computaţional, deterministic la fiecare pas. Exemplul clasic este  mişcarea aparent imprevizibilă a celei de a cincea bilă de biliard ciocnită succesiv intr-o unică mânuire a tacului, bilă care nu ajunge unde ar vrea jucătorul din cauza imposibilităţii atingerii acurateţei realizării primului impact precum şi a unor mici perturbaţii (ar fi suficientă, de exemplu, respiraţia cuiva din oraşul vecin!).

Mintea, spune Roger Penrose în cartea sa "Shadows of the mind" (1994), n-ar putea fi explicată până la capăt prin procese computaţionale, cu ajutorul sistemele algoritmice obişnuite de tip "top-down", dar nici chiar utilizând sisteme "bottom-up" (capabile să înveţe din experienţă). De asemenea, mintea nu poate fi explicată nici prin simulare. Se acceptă ideea că legile fizicii sunt computabile. Simplul fapt că fenomenul conştienţei de sine ar putea fi ne-computabil lasă unor autori posibilitatea de afirma că fenomenul conştienţei de sine ar putea fi unul supra-natural, oarecum magic.

Au fost făcute numeroase încercări de a formula problema conştienţei de sine în termeni matematici, folosindu-se îndeosebi elemente ale teoriei informatiei. S-a apreciat că procesul de integrare a informaţiei este echivalent cu comprimarea ei. Acest fapt ar explica atât posibilitatea amintirilor cât şi a unor pierderi de informaţie  în procesul comprimării. Cu alte cuvinte, conştienţa de sine n-ar putea fi modulată pe computer.

Pentru un observator dumnezeiesc care se identifică cu însuşi creatorul omului şi, implicit, al creierului omenesc, conştienţa de sine ar fi perfect computabilă. Pentru oameni, insă, din cauza cunoaşterii imperfectă de către ei a universului, conştienţa de sine nu poate fi decât ne-computabilă.

Conform unui model matematic formulat relativ recent, un calculator electronic nu va putea fi niciodată conştient de sine în maniera în care suntem noi, oamenii.

http://science.slashdot.org/story/14/05/08/1957225/mathematical-model-suggests-that-human-consciousness-is-noncomputable

Se ştie că există în matematică probleme apreciate drept imposibil de rezolvat prin calcul (aşa cum este cea de a 10-a problemă a lui Hilbert privind ecuaţiile diofantine sau cum este problema umplerii complete a unui plan cu poligoane, fără a lăsa spaţii neocupate). Asemenea probleme (imposibil de rezolvat prin calcul) sunt frecvent întâlnite şi în mecanica cuantică, unde iau forma unor fenomene paradoxale sau pline de mister (cum ar fi "pisica lui Schrodinger", care poate exista simultan în stări total diferite, atât vie cât şi moartă!). În decembrie 2011 a apărut un articol intitulat "Pisicile cuantice sunt greu de văzut", unde se arată că în lumea subatomică sistemele pot exista simultan în toate stările lor posibile (principiul superpoziţiei) atât timp cât nu sunt deranjate. Simpla lor măsurare conduce la distrugerea superpoziţiei, astfel că ni se oferă observaţiei doar una din aceste stări!

        http://www.physorg.com/news/2011-12-quantum-cats-hard.html

Este adevărat că mintea omului are capacităţi incredibile, mai ales în domeniul matematicii, capacităţi ce par a fi mai presus şi, totodată, dincolo de ceea ce poate fi explicat doar prin activitatea neurală.

În lipsă de altceva, mecanica cuantică ar putea fi utilă în încercările de a explica ştiinţific mintea. La baza activităţii creierului nu ar sta, însă, efectele cuantice ale particulelor individuale, ci ar fi vorba de o coerenţă cuantică. Ar fi vorba, aşadar, de o mecanică cuantică la scară mare, unde s-ar manifesta efecte cuantice nelocalizate, fenomene de paralelism cuantic (adică existenţa unor acţiuni simultane suprapuse), contra-factualitatea etc.

Zona cea mai probabilă în care ar putea interveni o formă de coerenţă cuantică este reprezentată de conexiunile sinaptice interneuronale, care joacă un rol major în recunoaşterea reciprocă a neuronilor.

Conexiunile interneuronale par a fi controlate la un nivel mai adânc, undeva la graniţa dintre fizica clasică şi cea cuantică. Microtubulii din citoscheletul neuronului ar putea manifesta, la un moment dat, un comportament tipic cuantic, care ar explica, măcar în parte, caracterul necalculabil (non-computaţional) al gândurilor.

În ceea ce priveşte creierul, atunci când ne punem o întrebare de tipul "cine sunt eu?", răspunsul nu este nici "eu sunt corpul meu" şi nici măcar "eu sunt creierul meu" ci, mai curând, "eu sunt proprietarul corpului meu, cu creier cu tot, şi exist, cumva, în capul meu".

Cu toate acestea, ştiinţific vorbind, creierul meu pare a fi pe deplin în măsură să funcţioneze fără sa aibă nevoie de "mine". Subiectiv vorbind, însă, eu sunt cel care conştientizează ceea ce percepe sau ceea ce simte creierul meu, eu aleg între mai multe opţiuni şi eu sunt acela care ia în mod conştient deciziile de care ascultă atât creierul cât şi corpul meu. Eu mă identific cu "sinele meu (self ), care are o parte capabilă să simtă (sufletul) şi o altă parte aptă să gândească (spiritul).

Existenţa sine-lui ca o stare permanentă poate fi, însă, o iluzie. S-ar putea ca de fiecare dată când ni se pare că existăm ca sine să fie vorba doar de o ficţiune, mereu diferită de cea produsă cu o clipă în urmă, când, de asemenea, ni s-a mai părut, în alt context, că existăm (Blackmore).

În ceeace priveşte mintea, întâlnim cel mai des definiţia (uşor tautologică) în conformitate cu care mintea ar consta din totalitatea proceselor mentale (principalele  procese mentale fiind facultatea de a gândi, facultatea de a judeca şi facultatea de a înţelege).

Mintea construieşte un model personal al universului, aşa cum este el perceput din interior. În esenţă, mintea este identificată ca autoare a gândurilor, adică a reprezentărilor unor obiecte care nu pot fi percepute nemijlocit prin simţuri. Ajutându-se de memorie, mintea analizează experienţele trăite în trecut, dar poate simula şi scenarii ale unor posibile evenimente viitoare. Toate reprezentările sunt, conştient sau nu, colorate hedonic, în sensul că generează mai mult sau mai puţin (sau uneori deloc) dorinţa de a fi trăite sau retrăite în viitor.

Câmpul conştienţei este limitat, el putând cuprinde percepţia, reprezentarea sau/şi procesarea simultană doar a unui număr mic de obiecte distincte (de obicei trei sau patru), obiecte înconjurate de alte obiecte ce se ascund treptat în umbra non-conştienţei. Se spune că mintea conştientă este "splendoarea creaţiei".

Raţiunea este o parte importantă a minţii. Cu ajutorul raţiunii, mulţimea de percepţii şi reprezentări  este ordonată în funcţie de legăturile de tip cauză-efect dintre ele, putând fi, astfel, înţeleasă. De asemenea, pot fi construite, într-o manieră logică, proiecte, planuri care să aibă în vedere maximizarea plăcerii întrevăzute, atât pe parcursul realizării (anticipare) cât, mai ales, la finalul respectivului proiect, cu speranţa că acesta va fi un mare succes.

Luciditatea este o stare superioară a conştienţei. Ea presupune faptul de a fi în deplina posesie a a facultăţilor mentale, a avea limpezime în gândire, a înţelege şi a exprima clar lucrurile.

De cele mai multe ori, emoţiile şi sentimentele nu sunt socotite drept componente ale minţii, ele fiind considerate subiective şi, mai mult sau mai puţin, primitive, ca funcţii ce ar fi apărut foarte devreme de-a lungul ipoteticei evoluţii filogenetice. Deoarece, însă, emoţiile şi sentimentele sunt imposibil de separat de celelalte funcţii cognitive, mulţi autori le includ şi pe ele în minte, alături de raţiune. Gândurile, consideră W. Calvin, sunt combinaţii ale unor senzaţii cu anumite amintiri, iar unele gânduri pot fi apreciate ca fiind "mişcări ce nu s-au produs încă".

Conştienţa  de sine (în engleză consciousness) nu are aproape nimic în comun cu conştiinţa (conscience), în ciuda faptului că mulţi apreciază (în mod greşit) identice înţelesurile celor doi termeni.

Conotaţia noţiunii de conştiinţă (care nu face obiectul lucrării de faţă)  este cea morală, conform căreia conştiinţa este acel ceva ce ne împiedică să facem ceva rău, ceva ce vom regreta mai târziu (de aici provine şi termenul de conştiinciozitate, în engleză conscientiousness).

Sigmund Freud descria cele trei părţi ale psihicului în termenii id, ego şi  super-ego, id fiind un set de tendinţe instinctive, ego fiind un act conştient iar super-ego având valenţe morale.

Conştienţa de sine este definită (în cele mai multe dicţionare) ca fiind forma cea mai evoluată (proprie numai omului) de reflectare psihică a realităţii obiective prin intermediul senzaţiilor, percepţiilor şi gândirii, sub formă de reprezentări, noţiuni, judecăţi, raţionamente, inclusiv procese afective şi voliţionale.

Abordarea ştiinţifică a conştienţei de sine ar trebui să explice conţinutul  conştienţei de sine, continuitatea conştienţei de sine precum şi natura sine-lui (self) care conştientizează.

Deşi mulţi fac o analogie între creier şi un calculator electronic, în creier pare să nu existe un procesor central care să fie corelat cu conştienţa de sine. Cu toate acestea, unii oameni de ştiinţă se hazardează în a considera unele formaţiuni cerebrale distincte drept sedii ale conştienţei de sine. Spre exemplu, o asemenea structură ar putea fi claustrum-ul, care este un strat subţire de materie cenuşie aflat între capsula externă ce delimitează nucleul lenticular şi capsula extremă a lobului insular, formaţiune pe care Francis Crick o considera o componentă importantă a suportului conştienţei de sine.

Marcus E. Raichle defineşte un mod "default" de circulaţie a impulsurilor nervoase pe care îl asociază conştientizării self-ului. Cortexul prefrontal medial  pare a fi sediul  modului "default" (şi, poate şi al conştienţei de sine sau măcar a ego-ului freudian), deoarece acolo este observat (prin imagerie funcţională de rezonanţă magnetică fMRI) un nivel înalt al activităţii metabolice atunci când creierul nu este angajat în realizarea vreunei sarcini.

Se poate vorbi de pierderea conturului propriului ego în deluziile schizofrenice, în depresie psihică sau în dezordinile narcisiste ale personalităţii.

Totuşi, mulţi cred că locul conştienţei de sine nu se află în lumea obiectivă a ştiinţei, din moment ce conştienţa de sine este ceva ce nu poate fi observat decât în mod subiectiv.

Faimoasa întrebare filosofică pusă în anii 1950: "ce înseamnă să fii un liliac?" poate primi fie un răspuns conform căruia ne putem pune, măcar parţial, în situaţia de a fi un liliac (deci şi liliacul are conştienţă de sine), fie un răspuns privind totala imposibilitate de a ne pune în situaţia de a fi un liliac (deci liliacul nu dispune de conştienţă de sine).

Este necesară o distincţie netă între gândirea adevărată (implicată în luarea unor decizii cu caracter practic, estetic, moral etc.) şi o mai simplă (sau chiar mai complicată) programare înnăscută ce poate crea iluzia gândirii la unele animale.

O metodă simplă de a obţine unele informaţii privind eventuala conştienţă de sine de care ar dispune vieţuitoarele (altele decât oamenii) este de a le observa comportamentul în faţa oglinzii. Există un test (numit marcajul Gallup) care costă în marcarea respectivei vieţuitoare printr-un semn plasat într-un loc pe care nu şi-l poate vedea altfel decât privindu-se în oglindă. De exemplu, dacă unui animal i se pune puţină vopsea deasupra unui ochi iar animalul se priveşte în oglindă şi încearcă să şi-o şteargă, este un semn că se recunoaşte ca pe sine însuşi, deci are conştienţă de sine. Copii încep să se recunoască în oglindă de la vârsta de un an şi jumătate. Deocamdată, în rândul animalelor, testul oglinzii a fost trecut doar de cimpanzei, de bonobo, de urangutani, de elefanţi, dar nu şi de gorile!

 La începutul anului 2015, maimuţele rhesus au reuşit şi ele să treacă de testul Gallup.

 

http://www.sciencedaily.com/releases/2015/01/150108130047

.htm?utm_source=feedburner&utm_medium=feed&utm_campaign=Feed%3A

+sciencedaily+%28Latest+Science+News+--+ScienceDaily%29

 

 Din păcate, metoda nu poate fi utilizată la păsări, la peşti sau la delfini şi la balene (care nu dispun de mâini, de labe sau de trompă!). Cu toate acestea, vopseaua aplicată pe acele porţiuni ale pielii delfinului pe care acesta nu le poate vedea fără oglinzi, este privită insistent când delfinului i se pune la dispoziţie respectiva oglindă. Se pare că şi unele păsări, cărora li s-au pus pete de vopsea sub cioc, pot trece testul marcajului Gallup.

 http://news.bbc.co.uk/2/hi/science/nature/8029887.stm

Se pot spune multe despre conştienţa de sine: că face parte din rândul fenomenelor şi al proceselor fizice, că este o emergenţă a acestora, că este doar o iluzie sau chiar că nu există deloc (în ciuda faptului că ni se pare atât de evident că există).

Suntem conştienţi că percepem lumea înconjurătoare prin întregul ansamblu de calităţi subiective de culoare, aromă, de timbru al sunetelor etc. (denumite filosofic qualia); suntem, de asemenea, conştienţi că dacă ne propunem să modificăm lumea înconjurătoare (de exemplu, printr-o mişcare a mâinii), o putem face exact în acel moment pe care îl alegem. Problema este, însă, dacă decizia de a ne mişca mâna aparţine conştienţei de sine sau dacă aparţine unei anumite părţi a creierului, nesupusă conştientizării. Poate conştienţa de sine să modifice această decizie, dacă nu chiar să o anuleze? Sau conştienţa de sine este neputincioasă (fiind doar un produs secundar al minţii, cum spun epifenomenaliştii)?

Conştienţa de sine ia notă de lumea aflată în necontenită mişcare. În secolul 19, W. James (numit adeseori "părintele psihologiei moderne") a introdus sintagma "curentul conştienţei de sine" (the stream of consciousness), ce exprimă calitatea conştienţei de sine de a-şi trăi prezentul ca pe o imagine a fiecărui moment, ca loc în care conştienţa de sine întră în contact nemijlocit cu trecutul, ale cărui momente au fost deja trăite, precum şi cu viitorul, care este imaginat prin reprezentări mentale. Suntem "ego-uri" conştiente, care au un flux de variate trăiri senzoriale şi emoţionale în succesiunea lor, construiesc reprezentări mentale cu ajutorul raţiunii şi intervin, modificând cursul evenimentelor ce au loc atât în teatrul minţii (vezi mai jos explicaţia acestei sintagme) cât şi în propriul corp şi în lumea fizică exterioară, atunci când decid să o facă. Mintea poate fi imaginată ca un teatru (teatrul minţii) în care şi noi ne găsim  locul, trăind variate senzaţii şi emoţii. În acest teatru privim cu ochii noştri interiori, auzim cu urechile noastre interioare ş.a.m.d.

La o persoană cingulotomizată, la care cele două emisfere cerebrale au fost separate chirurgical prin secţionarea corpului calos (corpul calos este alcătuit din sute de milioane de fibre nervoase care permit circulaţia impulsurilor nervoase dintr-o parte a creierului în cealaltă parte), sunetele captate de urechea stângă sunt "auzite" numai de lobul temporal stâng iar imaginile din partea stângă (atunci când privirea este aţintită drept înainte) sunt "văzute" numai de lobul occipital drept.

Întrucât aria Wernicke (zona unde sunt construite cuvintele) precum şi centrul lui Broca (răspunzător de rostirea cuvintelor) se află (de regulă) în emisfera stângă, respectivul om poate să descrie prin cuvinte doar ceea ce vede în partea sa dreaptă şi ce aude venind din partea sa stângă. El ne poate, însă, oferi destule date cu privire la cele ce se petrec în zonele despre care nu poate să vorbească, identificând cu indexul mâinii stângi simboluri anume desenate pe o planşă.

La un om cingulotomizat se pot întâmpla, uneori, lucruri neobişnuite, de exemplu ca una din mâini să o împiedice pe cealaltă să execute anumite mişcări.

S-a pus problema dacă un asemenea om dispune de două conştienţe de sine distincte, capabile să ia decizii diametral opuse. Dacă răspunsul este afirmativ, discuţia poate fi extinsă şi cu privire la oamenii ne-cingulotomizaţi; după unii, conştienţa de sine procesată de emisfera stângă, beneficiind şi de cel de al doilea sistem de semnalizare (prin intermediul cuvintelor) ar domina-o pe cealaltă. După alţii, nici nu poate fi vorba de existenţa a mai mult de o singură conştienţă de sine.

Deosebirile dintre minte şi conştienţa de sine sunt apreciate de unii ca fiind, practic, inexistente; după alţii, ele nu numai că există, dar sunt chiar foarte importante.

Mintea ar fi mediul în care se dezvoltă conştienţa de sine; mintea n-ar putea funcţiona fără conştienţa de sine, care  ar fi doar o stare a minţii (Drăgănescu, 2007). După Gregory, mintea ar fi o maşină virtuală care funcţionează într-un creier, dar ar putea funcţiona, la nevoie, şi într-un computer.

Mulţi definesc conştienţa de sine prin conţinutul abstract al minţii (care include fenomenele psihologice şi fenomenele sensoriale). Alţii o reduc la noţiunea de conştienţă (wakefulness sau awareness) înţeleasă ca o stare alertă, sensibilă  faţă de un anumit conţinut informaţional. Într-o lucrare publicată în septembrie 2009 se arată că starea alertă este controlată (cel puţin la şobolanii de experienţă) de un grup mic de neuroni din tegmentul mezopontin aflat la baza creierului. Injectarea unor anestezice în acest aşa zis "centru al conştienţei de sine” are ca urmare o reducere importantă a activităţii cortexului, pierderea conştienţei, colaps postural şi pierderea sensibilităţii la stimulii dureroşi.

           http://book2.neurosurgeon.org/?defaultarticle=&defaultnode=

         2697&layout=22&pagefunction=Load%20Layout&formfields[skip]=0

Cunoscuţi oameni de ştiinţă (Eccles, Popper) fac distincţie netă între mintea conştientă de sine şi creierul fizic care lucrează inconştient, ei trădându-se ca adepţi ai concepţiei dualiste în această materie.

După H.S.Green, conştienţa de sine este o sinteză între conştienţă şi voinţă, ambele având un substrat submicroscopic (de origine cuantic-mecanică) dar având consecinţe macroscopice. Conştienţa nu poate exista fără achiziţie de informaţie, dar voinţa presupune creare de informaţie nouă.

Au fost efectuate (de către Morsella şi colaboratorii lui, în septembrie 2009) studii imagistice (fMRI) şi electroencefalografice (EEG) asupra unor subiecţi supuşi testului Stroop. Testul Stroop măsoară anumite componente ale atenţiei executive, luând în considerare abilitatea subiecţilor de a rezolva conflicte generate de stimuli simultani. Un exemplu clasic este situaţia în care se află cineva care apucă o farfurie foarte fierbinte (conţinând, eventual, supă gustoasă) fără să ştie dinainte cât de fierbinte este. Acea persoană se va afla, brusc, în faţa unei dileme: să suporte durerea (şi riscul vătămării degetelor) sau să dea drumul farfuriei (cu consecinţele inevitabile legate de spargerea farfuriei, de murdărirea covorului etc.).

http://www.physorg.com/pdf173552299.pdf

Într-un experiment, subiectul este rugat să privească o listă de cuvinte, fiecare denumind o anumită culoare şi fiind scris fie cu litere de aceeaşi culoare (congruenţă), fie cu litere de altă culoare (incongruenţă). Subiecţilor li se cere să spună numele culorii literelor ce alcătuiesc cuvintele din lista prezentată.

                              

De regulă, subiectului îi trebuie un timp mai mare să numească culoarea unui stimul incongruent, cum ar fi cuvântul «roşu» tipărit cu albastru, decât să numească culoarea unui stimul neutru, cum ar fi un pătrat de culoare roşie. Din contra, când subiectului i se cere să citească un cuvânt, altul decât numele culorii, timpul de răspuns la stimulii incongruenţi sau neutri este egal. Acest comportament asimetric desemnează fenomenul Stroop. Cu alte cuvinte, identificarea culorii folosite la tipărirea numelui unei culori necesită un timp mai îndelungat atunci când numele intră în conflict cu culoarea tipărită.

S-a constatat că rezolvarea testului Stroop este asociată cu activarea cortexului prefrontal dorsolateral  şi a regiunii anterioare a circumvoluţiei corpului calos (cunoscute ca fiind implicate în monitorizarea şi rezolvarea conflictelor) dar şi a hipocampului, precum şi a altor zone din partea posterioară a creierului.

Rezultatele arată o activare mai mare a regiunilor mai sus menţionate atunci când organismul se pregăteşte să pună în lucru activităţi incompatibile (de exemplu, să-şi mişte simultan mâna şi la stânga şi la dreapta sau să încerce să descrie cifra 6 cu mâna dreaptă în timp ce piciorul drept se roteşte în sensul acelor de ceasornic) decât atunci când nu există vreun conflict între mişcările ce urmează a avea loc.

Autorii înclină să creadă că tocmai conştienţa de sine este cea care intervine în asemenea dileme, mediind solicitările simultane contradictorii, permiţând diferitelor părţi ale creierului să intercomunice rapid şi constructiv pentru a decide ce este mai bine de făcut. Apare clar faptul că principala menire a gândirii este aceea de a genera acţiunile viitoare (thinking is for doing) (tot astfel cum creierul, oricât de greu ar fi de crezut, este necesar pentru mişcare), conştienţa de sine fiind adânc implicată în legătura dintre percepţie şi acţiune.

Într-un alt studiu, bazat pe imagerie funcţională de rezonanţă magnetică (fMRI), Morsella constată că modificările gradului de conştienţă de sine (sesizate ca atare de subiecţi) intervenite atunci când apar solicitări contradictorii sunt asociate cu activarea acelor zone ale creierului implicate în percepţie şi acţiune precum şi în memoria de lucru, acestea fiind, probabil, sediul conştienţei de sine, acolo producându-se deciziile legate de trecerea la acţiunea potrivită, la timpul potrivit.

Conştienţa de sine este o parte a psihicului mental, care mai cuprinde inconştientul, subconştientul, o parte preconştientă şi sensurile fenomenologice ale unui infraconştient fundamental. Care anume din aceste părţi ale psihicului mental pot intra în cuprinsul conştienţei de sine, rămâne o problemă în curs de dezbatere.

Există un număr relativ mare de cazuri de oameni care fac dovada unor fenomene de sinestezie (circa o persoană din 200), fenomene prin care unui proces de percepţie (o literă citită, de exemplu) i se asociază senzaţii luminoase, culori mereu aceleaşi, mirosuri, sunete specifice etc. Aşa cum unii "văd" ceva ce nu există, alţii, cu leziuni la nivelul cortexului vizual, nu conştientizează ceva ce văd (agnozie vizuală), apucând şi luând în mână, de exemplu, obiecte pe care, conform propriilor lor declaraţii, nu le văd deloc.

Multe aspecte ale lumii sunt recepţionate de organele de simţ dar nu sunt conştientizate decât atunci când asupra lor le este atrasă atenţia. Aşa sunt respiraţia, clipitul ochilor, mişcările complexe de locomoţie pe care le facem în timpul mersului sau atunci când conducem un vehicul etc. Trecerea unui obiect sau a unui eveniment din sfera subconştientului sau din cea a inconştientului în fluxul conştienţei de sine este momentul din care începe trăirea sau experimentarea respectivului eveniment.

Unii autori scot conştienţa de sine din rândul proceselor supuse legii "tot sau nimic", susţinând că ea îşi manifestă treptat prezenţa, pe măsura ce grupuri tot mai mari de neuroni intră în lucru, asigurând conexiunea în ambele sensuri între talamus şi cortex.

Se pare că vedem ceva (sau, în termeni mai generali, conştientizăm ceva) doar în măsura în care suntem atenţi la acel ceva. Multe din lucrurile evidente care au loc ne scapă, atunci când atenţia noastră este concentrată în altă direcţie (de acest fapt profită prestidigitatorii care se autodenumesc magicieni).

Modificări lente şi treptate ale formei sau ale culorii unor obiecte pot fi trecute cu vederea (pot fi neconştientizate) atât timp cât nu ne este atrasă atenţia asupra lor.

 http://viscog.beckman.uiuc.edu/flashmovie/1.php

 http://viscog.beckman.uiuc.edu/flashmovie/2.php, 3.php......până la 9.php).

Nu sunt observate nici unele modificări ivite în imagini care alternează cu rapiditate.

 http://www.psych.ubc.ca/~rensink/flicker/download/

Aşadar, putem fi "orbi" în raport cu schimbări foarte lente sau foarte rapide intervenite în peisaj (atâta vreme cât nu ni s-a atras dinainte atenţia cu privire la ce anume se va schimba); pe de altă parte, putem ignora absenţa unei zone destul de mari din imaginea văzuta (fie ca urmare a unui obstacol plasat în faţa ochiului, fie ca efect al faptului că o regiune a retinei lipsită de celule fotoreceptoare - pata oarbă - nu ne permite să vedem ceea ce este proiectat pe ea), situaţie în care zona nevăzuta din peisaj pare a fi "umplută" cu elemente ale decorului aflat în vecinătate.

Toate acestea au dus la formularea unei teorii conform căreia  lumea noastră vizuală (şi nu numai cea vizuală) nu ar fi altceva decât o mare iluzie! Nu vedem ceea ce este, ci doar ceea ce "manipulăm vizual". A vedea înseamnă a acţiona asupra lumii.

După Steven W. Smith (2001) conştienţa de sine îşi dezvăluie, atunci când este analizată prin introspecţie, cinci faţete fundamentale: qualia (totalitatea intrărilor senzoriale, emoţionale şi afective), unitatea mentală, gândirea semantică, timpul prezent şi liberul arbitru.

Dennett afirmă că, în fapt, nici "teatrul minţii" si nici "curentul conştienţei" nu există. După el, creierul procesează în paralel fluxuri uriaşe de informaţii, fără ca ele să se afle în interiorul sau în afara conştienţei. Aflăm de prezenţa conştienţei de sine doar atunci când ne punem întrebarea "sunt eu conştient în acest moment?". Nu avem cum să ştim dacă şi în restul timpului suntem, de asemenea, conştienţi, deşi cei mai mulţi credem că da. A devenit celebră comparaţia făcută cu un frigider în care am putea crede că este tot timpul lumină, de vreme ce ori de câte ori îl deschidem constatăm că este lumină!

Cu puţine zile înaintea morţii sale (iulie 2004), Francis Crick sugera că este nevoie de ceva similar unui dirijor de orchestră pentru a pune împreună gândurile, senzaţiile şi emoţiile pe care le trăim în chiar momentul în care constatăm prezenţa activă a propriei noastre conştienţe de sine.

Acest "dirijor" ar sălăşlui, într-adevăr, în claustrum, de vreme ce s-a dovedit în 2014 că stimularea electrică a acestei formaţiuni poate duce la pierderea reversibilă a conştienţei de sine, revenirea acesteia survenind odată cu întreruperea stimulării.

http://www.newscientist.com/article/mg22329762.700-consciousness-onoff-switch-discovered-deep-in-brain.html?full=true

Explicarea creierului, a minţii şi a conştienţei de sine este considerată astăzi de mulţi oameni de ştiinţă drept ultima frontieră a ştiinţei. Conştienţa de sine ar putea constitui legătura dintre informaţie, energie şi substanţă la nivel uman (Pană, 2004). Mintea şi conştienţa de sine nu mai pot fi complet explicate fără fizica cuantică, iar aceasta din urmă nu va mai putea înainta fără a lua în considerare explicarea conştienţei.

Unii cred că procesele conştiente ar fi apanajul neuronilor de tip von Economo, caracterizaţi prin dimensiunile mari ale corpurilor neuronale şi prin bogăţia ramificaţiilor prelungirilor lor. Neuronii von Economo au fost identificaţi mai cu seamă în cortexul insular, la oameni dar şi la unele primate.

După Roger Penrose, conştienţa de sine ar reclama un citoschelet neuronal funcţional (având în componenţa sa microtubuli foarte lungi) care să permită procese non-computaţionale la nivelul conexiunilor sinaptice, în reţele specifice şi variabile. Pentru a putea vorbi de o coerenţă cuantică, microtubulii implicaţi trebuie să fie foarte  lungi iar numărul  de neuroni interconectaţi trebuie să fie, de asemenea, foarte mare.

Microtubulii au diametrul exterior de 25 nm şi cel interior de 14 nm. Sunt formaţi din tubulină (4 nm/8 nm) care este o proteină dimerică ce poate exista sub forma α sau sub forma β, fiecare dimer fiind alcătuit din 450 de aminoacizi. Dimerii pot exista în configuraţii ce depind de două polarizări electrice distincte (adică un electron aflat la joncţiunea dimerilor α şi β sare dintr-o poziţie în alta). Conştienţa de sine, crede Roger Penrose, ar lua naştere la nivelul microtubulilor.

Dacă am considera dimerul ca pe o unitate computaţională, am obţine o viteză de lucru de 1027 operaţii/secundă (faţa de limita de 1014 operaţii/s atinsă în cele mai performante calculatoare electronice). Se vorbeşte de multă vreme că ar exista o rezonanţă între activitatea neuronală a creierului şi un curent alternativ din domeniul microundelor, la frecvenţe de ordinul 1011 Hz (efectul Frohlich, 1968). În aceste condiţii, chiar un creier de furnică ar putea depăşi orice dispozitiv electronic de inteligenţă artificială.

Împreună cu Stuart Hameroff, Roger Penrose îşi dezvoltă ulterior ipoteza, introducând sugestia conform căreia vibraţiile cuantice ale microtubulilor ar fi "orchestratate" de memoria stocată în ei precum şi de "intrările" ce au loc la nivelul sinapselor. Cei doi autori ajung la concluzia conform căreia conştienţa ar depinde de vibraţiile anarmonice ale microtubulilor aflaţi în interiorul neuronilor din creier.

http://www.eurekalert.org/pub_releases/2014-01/e-doq011614.php

Ca urmare a interferenţei unor asemenea vibraţii de frecvenţe diferite ar lua naştere aşa numitele "bătăi" ce pot fi observate prin tehnica electroencefalogramei (EKG).

Hameroff şi Penrose elaborează în anii 1990 teoria "Orch OR" (Orch de la  orchestrated  şi OR de la objective reduction) care, printre altele, sugerează că între procesele biomoleculare cerebrale şi structura de bază a universului ar exista o strânsă legătură. Astfel, conştiinţa ar putea juca un rol intrinsec în cadrul universului.

Conştiinţa, cred autorii teoriei mai sus menţionate, nu se supune legilor fizicii dar poate influenţa materia fizică în general si, în particular, comportamentul uman.

Alţi autori apelează la mecanica cuantică, plecând de la ideea că, deoarece nici mintea şi nici mecanica cuantică nu pot fi înţelese prin ele însele, ele s-ar putea explica reciproc una pe alta. De pildă, punctul în care o undă se transformă într-o particulă (atunci când cercetătorul încearcă să studieze acest fenomen) nu poate fi determinat. Von Neumann a admis că acest punct ar putea fi plasat la nivelul interfeţei minte-corp, mintea respectivă aparţinând, desigur, cercetătorului care urmăreşte această transformare. Conştienţa determină colapsul funcţiei de undă şi apariţia particulei, iar colapsul funcţiei de undă ar fi cauza conştienţei.

Steven W. Smith apreciază (oarecum paradoxal) conştienţa de sine ca fiind rezultatul unei limitări drastice a cantităţii de informaţie gestionată de creier.

Introspecţia vede mintea ca pe o entitate ireductibila, tocmai din cauza acestei limitări, şi nu din cauză că ar fi prezentă vreo altă entitate. Conştienţa de sine nu presupune ceva în plus faţă de o deplină conştienţă (ipotetică) privind operaţiunile desfăşurate de creier, ci ceva în minus! Fiziologia nu ne permite să conştientizăm tot ce face creierul, ci doar rezultatele finale ale acestor operaţiuni cerebrale. Nu ştim cum se realizează recunoaşterea feţei cuiva, dar reuşim, pur şi simplu, să recunoaştem acea faţă. Prin definiţie, dacă un obiect este perceput ca ireductibil, structura care îi face posibilă existenţa rămâne complet necunoscută.

Scanarea creierului cu ajutorul diferitelor tehnici de imagerie demonstrează o asociere relativ precisă a ţesuturilor neuronale cu starea mentală a subiectului cercetat. Cu toate acestea, faptul de a şti totul despre structura şi funcţia creierului nu înseamnă că ştim totul despre conştienţa de sine. După părerea multora, conştienţa de sine presupune ceva situat mai sus şi chiar dincolo de operaţiunile prin care funcţionează creierul. Nimic, însă, din amănuntele funcţionării maşinii cerebrale nu este conştientizat ca atare, acestea fiind, cu alte cuvinte, inaccesibile conştienţei.

Poate, vreodată, deveni un computer conştient de sine? Dacă da, conştienţa de sine a unui asemenea computer ar fi ceea ce ar percepe el ca entitate ireductibilă privind propria sa activitate, evaluată doar la nivel superior, rămânând ca activitatea la nivel inferior să fie gestionată de o zonă "inconştientă".

 Într-o carte publicată în 2004, Alexandru Ciureş scrie "lumea interioară este o realitate complet diferită de lumea exterioară pe care, totuşi, o reprezintă... Fiinţa vie are la dispoziţia sa doar două metode de a cerceta mediul exterior: fie intrând în contact direct cu el, pipăindu-l sau gustându-l (de exemplu), fie formându-şi  în interior un model, un analog al mediului exterior, pe care să-l abordeze în şi din interior".

În stare de veghe, realitatea noastră interioară constă în ceea ce percepem cu cele cinci simţuri, la care se adaugă meta-cunoaşterea, adică observarea prin introspecţie a operaţiunilor desfăşurate de propria noastră minte (senzaţii, percepţii, reprezentări, raţionamente, emoţii, sentimente precum şi cotrolul mişcărilor corpului, toate alcătuind partea conştientă a minţii).

Interesant este că şi în vis avem convingerea că suntem în aceeaşi realitate, convingere pe care o pierdem la trezire. Rezultă că lumea viselor noastre este o subrealitate alcătuită din informaţie limitată, similară celei a unui imaginar creier izolat.

Activitatea uriaşă a părţii neconştiente a minţii preia şi prelucrează informaţia primită de la realitatea exterioară şi plasează conştientul într-o subrealitate alcătuită din informaţie limitată (The Inner Light Theory of Consciousness, Steven Smith 2001).

http://innerlighttheory.com/index.htm

În creier funcţionează un fel de maşină, care fabrică o lume greu de distins de realitatea percepută în stare de veghe. Activitatea mentală inconştientă a creierului crează realitatea viselor, dar şi realitatea de după trezire. Avem în minte o maşină a unei subrealităţi care se declanşează de câteva ori pe noapte, producând o experienţă conştientă asemănătoare cu cea din starea de veghe, când aceeaşi subrealitate mimează lucrurile din jurul nostru. Instinctiv credem că mintea este un observator al lumii fizice, că sunem direct conştienţi de obiectele din jur şi de evenimentele care au loc. Cea mai mare parte din ceea ce ni se pare că percepem este generată din interior şi nu este o reprezentare directă a lumii fizice. Conştienţa există, aşadar, într-o realitate "manufacturată", o subrealitate care, în stare de veghe, este construită astfel încât să reprezinte destul de fidel, dar oarecum grosier, mediul din jur, dar care, în vis, o ia uneori razna. Aceste indicii indirecte reprezintă tot ce putem şti despre universul fizic. Ceea ce percepem există numai în minte, nicăieri altundeva!

După Steven Smith, am putea vorbi despre trei realităţi. Prima realitate este  universul fizic, care activează organele de simţ. A doua realitate ar fi cea a viselor construite de activitatea inconştientă a creierului. A treia realitate este conştienţa normală a stării de veghe, asemănătoare cu cea de-a doua, dar complet diferită de prima.

 

   Cuprins                                     Alegere, decizie, făptuire. Liberul arbitru