înainte

 

Prefaţă

 

Verbul „a face” are o multitudine de sensuri şi de conotaţii.

Limitându-ne la lumea fiinţelor vii, "a face ceva" presupune ca respectiva fiinţă să devină autoarea unor schimbări observabile la nivelul propriei sale fiinţe sau/şi la nivelul lumii înconjurătoare.

Dacă este vorba de oameni, a face ceva este echivalent cu a făptui, cu a se comporta într-un anume fel.

Orice comportament presupune (de regulă) participarea sistemului neuro-muscular.

Contracţia sau relaxarea unor muşchi de toate felurile (scheletali, cardiaci, netezi, vaso-constrictori, pilo-erectori etc. etc.) reprezintă, în ultimă instanţă (alături de o posibilă transpiraţie excesivă numită şi hiperhidroză) principalele modalităţi prin care oamenii se trădează ca „făptuitori” (cu sau fără intenţie), atât în proprii lor ochi cât şi faţă de cei care îi observă (nemijlocit sau, eventual, prin intermediul unor senzori electronici anume instalaţi pentru a-i ţine sub observaţie).

În cele mai multe cazuri, creierul „făptuitorului” nu rămâne străin de faptele celui căruia îi aparţine.

De regulă, orice organ al corpului este necesar (mai cu seamă) pentru ceva anume. Aşa cum plămânul este necesar pentru schimbul de gaze, aşa cum inima este necesară pentru pomparea sângelui, creierul este necesar pentru mişcare (oricât de ciudat ar putea părea la o primă vedere). Principala sa funcţie constă în a recepţiona, prin intermediul organelor de simţ, informaţii despre mediul înconjurător, în a decide cum să se mişte corpul pentru a favoriza supravieţuirea (şi/sau reproducerea) şi în a controla muşchii de care dispune corpul, astfel încât aceştia să ducă la îndeplinire activităţile plănuite.

Marea întrebare pe care (ar trebui să) ne-o punem fiecare dintre noi este în ce măsură ne putem delimita de propriul nostru creier  atunci când facem (sau când ne abţinem de a face) un anumit lucru.

Ştiinţific vorbind, creierul nostru pare a fi pe deplin în măsură să funcţioneze fără să aibă nevoie de "noi". Creierul controlează de unul singur miliarde de microprocese ce se desfăşoară în corpul nostru, într-o manieră pe care abia începem să o desluşim.

Aparent, însă, (şi subiectiv vorbind), "noi" suntem aceia care gestionează activităţile creierului nostru, noi ne pretindem a fi cei care alegem între mai multe opţiuni şi tot noi suntem aceia care luăm în mod conştient deciziile de care ascultă atât creierul cât şi corpul nostru. Ne identificăm cu sinele nostru (self) care pare să aibă o parte capabilă să simtă (pe care, adesea, o denumim suflet) şi o altă parte aptă să gândească (spiritul).

Dar oare ce suntem noi în realitate (noi cei care ne considerăm proprietari atât ai creierului cât şi ai corpului nostru) altceva decât un produs informatic al creierului, un produs pe care îl numim minte (şi care include conştienţa de sine)?

Creierul omenesc este considerat (de către majoritatea oamenilor de ştiinţă) drept cel mai complex obiect din Univers. El conţine câteva sute de miliarde de nevroglii şi peste o sută de miliarde de neuroni. Prelungirile neuronilor (dendrite şi axoni) au o lungime ce depăşeşte (însumată) de multe ori distanţa dintre Pământ şi Lună (cablajul total axo-dendritic din creierul omenesc ar însuma circa 8 milioane de kilometri, adică de peste 20 de ori distanţa dintre Pământ şi Lună!). Fiecare neuron din creier este capabil să stabilească, în medie, contacte sinaptice cu câteva zeci de mii de alţi neuroni. Se apreciază că numărul sinapselor este de ordinul sutelor de mii de miliarde!

http://www.extremetech.com/extreme/117325-mit-

crowdsources-and-gamifies-brain-analysis

Cât despre viteza de circulaţie a impulsurilor nervoase de-a lungul axonilor, ea este de ordinul sutelor de km/oră.

 

Cartea de faţă este o încercare de a descrie (într-o formă cât mai accesibilă) mecanismele ce stau la baza câtorva comportamente omeneşti, atât din rândul comportamentelor involuntare înăscute (care ne iau prin surprindere de fiecare dată când le trăim) cât şi din rândul celor voluntare (ale căror  mecanisme vor fi analizate în directă conexiune cu ceea ce se ştie la ora actuală despre relaţiile dintre minte şi corp, despre liberul arbitru şi despre conştienţa de sine).

Toate considerentele ce vor fi prezentate pleacă de la ideea conform căreia creierul nostru este astfel cablat (wired) (prin intermediul prelungirilor axonale şi dendritice ale neuronilor săi şi, evident, al sinapselor) încât să încurajeze angajarea noastră (cu sau fără voia noastră sau chiar fără ştiinţa noastră) în acele activităţi care ne pot favoriza supravieţuirea individuală şi/sau colectivă.

Cablarea creierului (wiring) se explică prin faptul că interconectarea neuronilor ce are loc de-a lungul dezvoltării embrionare (dar, într-o destul de mare măsură, şi după naştere) nu se face la voia întâmplării. Dimpotrivă, neuronii îşi caută (şi, de regulă, îşi găsesc) acei neuroni ţintă cu care sunt predestinaţi să facă sinapse, folosindu-se de aşa numitele "conuri de creştere" ce există la nivelul terminaţiilor axonale, conuri care emit semnale privind "polaritatea celulară planară" de care dispun. Variaţiile de gradient de potenţial chimic al unor proteine din familia "Wnt morphogens" par a fi indicii privind direcţia şi sensul de creştere ale axonilor.

http://www.eurekalert.org/pub_releases/2011-02/uoc--usd021011.php

Conurile de creştere navighează spre ţintele pe care le identifică graţie instrucţiunilor oferite de moleculele de acid ribo-nucleic (ARN) aflate la "faţa locului". Imediat după ce terminaţiile axonale şi-au atins ţintele, moleculele de ARN sunt degradate. Daca ele nu dispar la timp, cablajul neural riscă să fie greşit, consecinţele putând fi epilepsia, autismul, schizofrenia şi multe altele.

          http://www.eurekalert.org/pub_releases/2013-06/wcmc-rdh060613.php

În creierul musculiţelor Drosophila melanogaster au fost identificate două proteine (denumite "Golden Goal" şi "Flamingo") care, plasate la extremitatea unor axoni aflaţi în creştere, par a ghida orientarea spaţială a acestor vârfuri în drumul lor către neuronii ţintă.

http://www.physorg.com/news/2011-02-partnership-genes-affects-brain.html

Mai multe detalii privind mecanismele ce stau la baza acestui fenomen de o covârşitoare importanţă (atunci când este vorba de comportamentul fiinţelor vii) pot fi găsite în lucrarea intitulată "How neurons get wired":

         http://www.sciencedaily.com/releases/2013/08/130814192247.htm

sau într-o altă lucrare ("Cilia guide neuronal migration in developing brain") în care sunt descrise formaţiuni ciliare care, pe lângă functia de antenă (prin care îşi depistează ţintele) joacă şi un rol mecanic, imprimând terminaţiilor axonale mişcările cele mai potrivite pentru a intra în contact cu ţintele genetic alese şi a dezvolta acolo sinapse.

        http://esciencenews.com/sources/biology.news.net/2012/11/12/

                                                  cilia.guide.neuronal.migration.developing.brain

Pare ciudat faptul că programarea unui proces atât de important şi complex cum este cablarea sistemului nervos central se bizuie pe un număr relativ mic de gene.

http://www.sciencedaily.com/releases/2012/02/120211095353.htm

Autorii unei lucrări publicate în 2014 menţionează capacitatea unei proteine de ghidare a axonilor ce navighează căutându-şi ţintele (proteină denumită sterin-1) de a putea fi implicată atât în atracţia terminaţiilor axonale cât şi (după caz) în respingerea acestora.

   http://www.sciencedaily.com/releases/2014/08/140808111927.htm

 

Exigenţele legate de conservarea speciei se realizează cu mijloace simple la nivelul comportamentului fiinţei vii, acolo unde respectiva fiinţă alege să abordeze cu predilecţie acele acţiuni care îi permit, în primul rând, să evite durerea şi, în al doilea rând, dacă este posibil, să dobândească pentru sine cât mai multă plăcere.

Evident, nu pot fi trecute cu vederea nici plăcerea asociată reuşitei, izbânzii sau victoriei într-o competiţie şi nici durerea sufletească produsă de eşec sau de înfrângere, dar în asemenea cazuri este vorba mai curând de sentimente decât de emoţii simple (cum sunt durerea şi plăcerea), iar tema succesului este abordată pe larg într-un alt capitol al acestei cărţi.

Sub denumirea de plăcere se ascund cel puţin două stări afective diferite.

Primul fel de plăcere este reprezentat de starea afectivă care se instalează după ce omul găseşte ceva ce caută sau ceva ce îşi doreşte (conştient sau nu), aşadar, atunci când savurează ceea ce a găsit (se înfruptă din "bucate" delicioase, îşi lasă simţurile desfătate, în moduri şi în împrejurări bine alese etc.).

 Acest tip de plăcere este însoţit de o stare de calm, de relaxare, de mulţumire şi de satisfacţie, stare în care nu se mai regăseşte dorinţa.

 Deoarece acest tip de stare afectivă se asociază cu creşterea (mai cu seamă în creier) a nivelului de β-endorfină, plăcerea descrisă ar putea fi denumită plăcere endorfinică. Din păcate, plăcerea endorfinică, o dată declanşată, durează doar puţin timp (este trecătoare).

Al doilea  fel de plăcere constă în starea afectivă provocată de anticiparea obţinerii unei posibile plăceri endorfinice şi este asociată, implicit, elaborării unei strategii menite să încununeze cu succes eforturile depuse pentru dobândirea respectivei plăceri. Este o stare caracterizată de încordarea muşchilor, de ascuţirea simţurilor şi de sporirea atenţiei la tot ce se petrece în jur.

Persoana cuprinsă de o astfel de stare îşi doreşte dobândirea acelei plăceri endorfinice cu o intensitate care ajunge, uneori, de nestăpânit (compulsivă). În aceste condiţii,  persoana devine într-o mai mare măsură conştientă de ea însăşi, este mulţumită de sine, se place. Pe scurt, se simte bine atunci când se gândeşte la plăcerea endorfinică anticipată (stare denumită în limba engleză, feeling well sau feeling great).

Deoarece plăcerea căutării, provocată de anticiparea unei plăceri endorfinice, se asociază (mai cu seamă) cu creşterea nivelului de dopamină în creier, ea va fi denumită, în continuare, plăcere dopaminică.

Plăcerea dopaminică are avantajul că durează mai mult decât plăcerea endorfinică. Adeseori, plăcerea endorfinică anticipată este doar un pretext pentru "a ne simţi bine" (aşa cum se întâmplă, de pildă, cu dependenţii de jocuri de noroc, la care câştigul întrevăzut aproape că nu contează în comparaţie cu plăcerea jocului în sine).

La urma urmei, sensul vieţii constă în bucuria de a trăi, bucurie care îşi are izvorul în ambele tipuri de plăcere mai sus menţionate. Evident, cel mai adesea (dar, paradoxal, nu întotdeauna), bucuria de a trăi presupune şi o stare bună a sănătăţii.

Ţinând seama de faptul că suntem astfel proiectaţi încât să urmărim, prin comportamentul nostru, fie evitarea unei suferinţe (acum sau în viitor), fie dobândirea (pe loc sau mai târziu) a unei plăceri, motivele reale ale faptelor noastre ar putea fi (mai mult sau mai puţin) diferite faţă de cele pe care le credem noi. Este drept că nu întotdeauna avem discernământul necesar pentru a aprecia corect dacă nu cumva o plăcere imediată ne face mai puţin bine decât o recompensă promisă într-un viitor ceva mai îndepărtat.

Pe de altă parte, proiectul care stă la baza cablajului neural înnăscut are în vedere şi un grad mai mic sau mai mare de apetenţă pentru fapte bune, altruiste, pe care le facem uneori dintr-o pornire sinceră, dar, adeseori, şi pentru că "dau bine" în ochii celor care află de ele.

Aşa cum se analizează într-o lucrare publicată în 2011, oamenilor (şi nu numai lor) le place, pur şi simplu, să-şi petreacă timpul făcând ceva, adesea fără să dea atenţie scopului şi motivelor care explică sau care justifică ceea ce întreprind la un moment dat.

          http://esciencenews.com/articles/2011/04/29/the.rewards.doing.\something

Consimţim, însă, adeseori, să ignorăm motivele reale ale propriilor noastre fapte, preferând  să le înlocuim cu motive imaginare despre care credem că ne-ar putea ridica în ochii noştri (dar mai ales, în ochii celorlalţi) şi astfel, nu de puţine ori, ne amăgim, chiar dacă, de cele mai multe ori, cu bună credinţă.

"De-a lungul vieţii suntem protejaţi de un sistem de iluzii fabricat neîntrerupt pentru a da sens vieţii şi sănătate mintală, ...adevărată pavăză împotriva lucidităţii care încearcă să ne convingă în fiecare dimineaţă că nu avem niciun motiv serios ca să ne părăsim patul .. Supremul pericol care ne pândeşte este acela de a fi în toate minţile" (Gabriel Liiceanu, „Uşa interzisă”, 2002).

„Omul nu poate trăi decât in iluzie. Adus la realitate, moare imediat" (Livius Ciocârlie, ”Bătrâneţe şi moarte în mileniul trei”, 2005).

 

  cuprins                                                                                                introducere