înapoi                                                                                                                 înainte

Memoria biologică

             Prin memorie biologică se înţelege proprietatea fiinţelor vii de a păstra (de-a lungul unui anumit interval de timp) informaţii referitoare la mediul lor extern, la mediul lor intern precum şi informaţii referitoare la propriul lor organism.

          Prezentul capitol se referă in exclusivitate la acea memorie care se realizează prin intermediul reţelelor neurale (nu va fi vorba aici de memoria biologică genetică sau epigenetică, de memoria imunitară şi în general, de nicio formă de memorie alta decât cea neurală).

          Memoria construită pe baze neurale are aspecte atât de numeroase, încât multitudinea de forme sub care ea este descrisă în literatura de specialitate nu poate fi încadrată într-o clasificare unitară. Sunt posibile doar câteva alăturări ale unor aspecte antonimice ce descriu parţial memoria, cum ar fi:

- memorie motorie vs  memorie senzorială

- memorie procedurală vs  memoria declarativă

- memorie implicită vs  memorie explicită

- memorie implicită vs  memorie emoţională

- memorie  de familiaritate vs  memorie de recunoaştere

- memorie slabă vs  memorie tare

- memorie inconştientă vs  memorie conştientă

- memorie de lungă durată vs  memorie de scurtă durată

- memorie de lucru vs  memorie de referinţă

- memorie a însuşirilor vs  memorie a corelării însuşirilor

- memorie asociativă vs  memorie neasociativă

- memorie asociativă contiguă vs  memorie asociativă necontiguă

- memorie episodică  vs  memorie semantică

- memorare vs  uitare

- amnezie anterogradă vs  amnezie retrogradă

   ş.a.m.d.

 

*

          a) memorie motorie vs  memorie senzorială

În funcţie de natura informaţiilor memorate, putem vorbi de memorie motorie (numită, uneori, şi memorie procedurală) ce constă în reţinerea succesiunii gesturilor şi a mişcărilor ce alcătuiesc o activitate motorie complexă (cum ar fi, de exemplu, dansul, cântatul la un instrument muzical etc.) sau putem vorbi de memorie senzorială, bazată pe informaţii primite prin intermediul organelor de simţ, informaţii ce se referă la  lucruri şi la evenimente trăite de noi înşine, relatate nouă de terţi precum şi pe informaţi dobândite prin învăţare.

 

b) memorie procedurală vs  memorie declarativă

Memoria procedurală se identifică în mare măsură cu memoria motorie; ea nu utilizează decât rareori forma cuvintelor (de exemplu, atunci când profesorul explică elevului cum să procedeze pentru a executa un anumit exerciţiu, ce mişcări trebuie să facă şi în ce succesiune, aceasta înainte de a executa el însuşi, demonstrativ, respectivul exerciţiu).

 În măsura în care, avem capacitatea de a relata şi altora sau de a declara (în scris sau prin viu grai) conţinutul unor informaţii dobândite (ce am făcut, de pildă, în zilele trecute, numele oamenilor cunoscuţi pe care i-am întâlnit recent, ce şi cât am învăţat pentru un examen  etc.), un asemenea tip de memorie (implicând, de regulă, folosirea cuvintelor) poate fi  numită memorie declarativă.

Aşadar, memoria declarativă se referă la performanţa de a ţine minte în mod conştient acele evenimente şi fapte la care am fost martori; în acest sens (aşa cum se va menţiona ceva mai jos), memoria declarativă  poate fi subdivizată în  memorie episodică şi în  memorie semantică.

 

c) memorie implicită vs  memorie explicită

- memoria implicită funcţionează independent de voinţa noastră (de exemplu, după o şedere la mare, atunci când cineva ne-ar admira cât de bronzaţi suntem, ne-ar veni spontan în minte imagini ale plajei pe care am frecventat-o în timpul vacanţei). Memoria implicită este numită, uneori, şi memorie emoţională, deoarece este, frecvent, colorată afectiv;

- memoria explicită ne permite să ne dăm seama (adică să conştientizăm) că evenimentul care are loc la un moment dat s-a mai petrecut şi altădată într-o formă mai mult sau mai puţin similară; acest tip de memorie este numită, uneori, şi memorie de recunoaştere

 

d) memoria inconştientă vs  memoria conştientă

În funcţie de gradul de participare a conştienţei de sine în procesul de memorare şi în procesul de amintire (de regăsire a informaţiilor, de recunoaştere a lor ca atare), actul de memorare  poate fi conştient sau inconştient.

 Un caz aparte poate fi considerat acela legat de memoria inconştientă subliminală, utilizată, de exemplu, în reclamele televizate, prin inserarea unor imagini care dispar atât de repede din faţa ochilor, încât existenţa lor nu este nici măcar sesizată).

 

e) memorie de recunoaştere a lucrurilor care ne sunt familiare vs memoria de recunoaştere propriu-zisă

- memoria de familiaritate se limitează la simpla impresie că ne aflăm în prezenţa a ceva familiar nouă (de exemplu, când întâlnim o persoană al cărei chip nu ne este total necunoscut, chiar dacă nu ţinem minte cu precizie cine este acea persoană sau circumstanţele exacte în care am mai văzut-o  cândva)

- memoria de recunoaştere propriu-zisă constă în recunoaşterea unui lucru într-o manieră specifică şi cu numeroase detalii (ştim, de exemplu, numele persoanei întâlnite, profesia şi ocupaţia acesteia, împrejurarea în care am cunoscut-o etc.).

 

f) formă slabă de memorie vs  formă tare de memorie

Memoria de familiaritate a fost caracterizată (în unele lucrări) ca o formă slabă de memorie, spre deosebire de celălalt tip de memorie de recunoaştere, apreciat drept o memorie tare sau puternică.

g) memorie neasociativă vs  memorie asociativă

Memoria declarativă poate fi apreciată ca putând fi neasociativă  (dacă este vorba de reţinerea ca atare a informaţiilor) sau asociativă  (dacă sunt reţinute şi inter-relaţiile dintre diferiţi stimuli).

 

 h) memorie asociativă contiguă vs  memorie asociativă necontiguă

Memorarea asociativă poate fi contiguă (atunci când intervalul de timp care separă evenimentele succesive reţinute asociativ nu depăşeşte un minut) sau, în caz contrar, necontiguă. Este probabil că doar oamenii sunt capabili de acest din urmă tip de memorare, specifică învăţării ştiinţifice.

 

i) memorie episodică  vs  memorie semantică

Atunci când vorbim de memoria declarativă mai putem discuta despre o  memorie episodică (reţinerea doar a evenimentelor în sine) dar şi de memoria semantică, ce presupune abstractizarea şi prelucrarea raţională a informaţiilor.

 

j) memorie de lungă durată vs  memorie de scurtă durată

În funcţie de durata intervalului de timp de-a lungul căruia informaţiile memorate rămân înmagazinate, memoria poate fi clasificată în:

 - memorie de scurtă durată

 - memorie de lungă durată.

Prin memorie de scurtă durată se înţelege memoria implicaîn reţinerea informaţiilor memorate de-a lungul unui interval de timp relativ mic (de ordinul zecilor de secunde, minutelor sau orelor) scurs între memorare şi uitare a informaţiilor. Unii autori menţionează şi o aşa numită memorie imediată (limitată la un interval de timp de ordinul secundelor) ca fiind o subcategorie a memoriei de scurtă durată.

Memoria de lungă durată asigură păstrarea informaţiilor dobândite dealungul unor intervale de timp măsurate în zile, săptămâni, luni sau ani.

 

k) memorie de lucru vs  memorie de referinţă

Memoria de scurtă durată este implicată în conceperea şi în punerea în executare la nivel mental a unor activităţi cognitive complexe, cum sunt gândirea, plănuirea, utilizarea limbajului etc. Sub acest aspect, memoria de scurtă durată poate fi denumită şi memorie de lucru, spre deosebire de memoria de referinţă care ar corespunde memoriei de lungă durată (unii autori afirmă, însă, că memoria de lucru este un concept fundamental diferit de cel de memorie de scurtă durată, cele două având în comun doar durata mică de existenţă).

Un exemplu frecvent utilizat pentru situaţiile în care este implicată memoria de lucru este acţiunea de a citi în agendă numărul de telefon al cuiva, a-l reţine în memorie şi a-l uita, apoi, pentru totdeauna (desigur, după ce am format respectivul număr). Utilizăm, după cum se vede, memoria de lucru, pentru a reţine diferitele elemente ale sarcinei de îndeplinit, fie ele concomitente, fie succesive, în conexiunea lor firească.

Potrivit unei lucrări publicată în 2012, atunci când privim ceva, activitatea cerebrală creşte pentru 10 secunde în zona occipitală pentru a fi, apoi, regăsită imediat la nivelul cortexului prefrontal dorso-lateral, al cortexului ventro-lateral şi al cortexului medial, considerate a fi sedii ale memoriei de lucru (asemenea informaţii au fost obţinute cu ajutorul tehnicii de imagerie funcţională de rezonanţă magnetică - fMRI).

            http://www.the-aps.org/mm/hp/Audiences/Public-Press/

For-the-Press/releases/12/3.html

Zilnic, din clipa în care ne trezim din somn, începe seria înregistrărilor succesive de imagini senzoriale, a reţinerii lor pentru scurt timp în memoria de scurtă durată şi a ştergerii lor ulterioare din memorie prin uitare (fără a mai lua în considerare faptul că şi în timp ce dormim şi visăm, unele imagini pot fi de asemenea memorate).

Din cauza timpului scurt de păstrare a informaţiei, memoria de lucru nu poate opera simultan decât cu un număr limitat de elemente mnemonice (adică elemente memorate). În mod obişnuit,  putem „jongla” conştient cu trei – patru lucruri deodată în minte, recordul fiind de şapte. Unii autori cred că persoanele cu IQ mai mare se remarcă printr-o capacitate de a lucra simultan cu mai mult de trei – patru elemente mnemonice.

http://www.physorg.com/news128187756.html

Se pare că fiecare emisferă cerebrală contribuie cu jumătate din numărul acestor elemente mnemonice simultane (ca şi cum am dispune de două creiere..).

http://medicalxpress.com/news/2011-06-picower-

skull-brains-mind.html

Un rol important în memorare este jucat de sinapsele inter-neuronale. Acestea pot fi sinapse chimice (care funcţionează cu ajutorul mediatorilor chimici) sau sinapse electrice (neuronal gap junctions).

Sinapsele electrice funcţionează fără a utiliza mediatori chimici iar spaţiul lor sinaptic este extrem de îngust (practic, lipseşte). Variaţia de potenţial electric ce apare la nivelul membranei presinaptice generează (prin inducţie electrică) o variaţie similară a potenţialului electric la nivelul membranei postsinaptice.

Spre deosebire de sinapsa chimică (unde transmisia sinaptică durează circa 0,5 ms), transmisia în sinapsa electrică este, practic, instantanee. Ea nu este, insă, strict unidirecţională (cum este transmisia prin sinapsele chimice), putând avea loc şi în sens invers (în condiţii experimentale anume create).

Un studiu publicat în ianuarie 2011 subliniază rolul jucat de acest tip de sinapse electrice în procesul de memorare, mai cu seamă atunci când este vorba de memoria legată de anxietate şi frică.

http://www.sciencedaily.com/releases/2011/01/

110107094906.htm

Într-o altă lucrare (publicată în ianuarie 2011) se arată că la baza memoriei poate sta chiar şi un singur neuron (nu numai o reţea neurală care este alcătuită din mai mulţi neuroni) dacă, de pildă, pe una dintre dendritele acestui neuron sosesc stimuli nervoşi prin intermediul a două sinapse axo-dendritice vecine, într-un interval de timp de până la 90 de minute. În acest fel pot fi realizate nu numai elemente de memorie de scurtă durată ci şi elemente de memorie de lungă durată, aceasta pentru că la nivelul celor două sinapse are loc sinteza unui set de proteine ce asigură, totodată, formarea unor spini dendritici ce cresc eficienţa sinapselor respective.

http://esciencenews.com/articles/2011/01/13/mit.

neuroscientists.

explain.proustian.effect.small.details.attached.big.memories

De regulă, la baza majorităţii formelor de memorie se află, însă, mai mulţi neuroni ce alcătuiesc reţele neurale .

Pentru a înţelege cum funcţionează o reţea neurală este necesar să admitem ca fiind corecte următoarele trei ipoteze: (a) un neuron poate exista în numai două stări: starea excitată sau starea ne-excitată; (b) pentru a trece din starea ne-excitată în starea excitată este necesar ca excitantul să depăşească un anumit prag de intensitate; (c) transmisia sinaptică a excitaţiei se face cu o întârziere de aproximativ o jumătate de milisecundă.

Există numeroase tipuri de reţelele neurale. Mai răspândite sunt reţelele neurale de sumare, cele de întârziere, cele de multiplicare precum şi reţelele reverberante. Acestea din urmă iau parte la faza iniţială a procesului de memorare.

Configurarea în creier a unor reţele neurale reverberante este ilustrată în schema de mai jos.

 

La o comandă sosită de la neuronul 1, neuronul 2 este excitat şi, la rândul lui, excită, după circa 0,5 ms, atât neuronul 4 cât şi neuronul 3; acesta din urmă excită, după circa 0,5 ms, neuronul 2 care, după alte 0,5 ms excită din nou neuronul 4 şi aşa mai departe. Astfel se face că neuronul 4 răspunde repetitiv de un număr mare de ori (teoretic infinit).

În câteva secunde, între neuronul 2 şi neuronul 4 se realizează o cale preferenţială de circulaţie a impulsurilor nervoase.

La nivelul sinapselor dintre neuronii 2, 3 şi 4 are loc un fenomen de potenţare de lungă durată (long-term potentiation LTP), proces ce stă la baza plasticităţii sinaptice (capacitatea sinapselor de a-şi schimba, ca urmare a excitării repetate, proprietăţile şi structura morfologică). Datorită plasticităţii sinaptice, traficul neural de impulsuri nervoase poate dobândi, pentru un timp, trasee preferenţiale în creier (aşa cum se întâmplă în cazul potenţării de lungă durată) sau, dimpotrivă, poate pierde eventualele trasee preferenţiale pre-existente (aşa cum se petrec lucrurile în depotenţarea de lungă durată -long-term depression LTD).

O sinapsă este alcătuită din (a) terminaţia axonală a unui neuron presinaptic în care există un număr de vezicule conţinând molecule de mediator chimic şi care dispune la nivelul membranei presinaptice de un număr de locuri potenţiale de eliberare a mediatorului în spaţiului sinaptic şi (b) dintr-un neuron postsinaptic a cărui membrană dispune la nivelul spaţiului sinaptic de un număr de receptori pentru acele molecule.

O veziculă de mediator conţine un număr relativ constant de molecule de mediator, motiv pentru care se poate spune că reprezintă o cuantă de mediatori.

Această reprezentare pare a fi, într-o bună măsură, o simplificare a  realităţii, aşa cum este ea înfăţişată în 2016 de o echipă de cercetători ai Institutului Salk care, pornind de la constatarea că un axon aflat în contact cu arborizaţia dendritică a altui neuron (precum şi cu corpul neuronului respectiv) este capabil să dezvolte cel puţin două sinapse succesive cu acelaşi neuron, acelaşi mesaj fiind transmis în duplicat. Printr-un şir de deducţii ingenioase, autorii ajung la concluzia conform căreia capacitatea de memorare a creierului omenesc ar fi de zece ori mai mare decât se credea.

 

 

              http://www.sciencedaily.com/releases/2016/01/160120201224.htm

 

Studii efectuate pe pacienţi cu diferite tipuri de amnezie au arătat că în creier există cel puţin două ample reţele neuronale responsabile pentru memoria de scurtă durată:

   - o primă reţea pare a fi localizată în h ipocamp (un argument în favoare acestei ipoteze este faptul că atunci când este lezat hipocampul, nu numai memoria de lungă durată este afectată ci şi memoria de scurtă durată.

- o a doua reţea, destinată atât memoriei de lucru cât şi memoriei procedurale, pare a fi localizată, cel mai probabil, la nivelul cortexului prefrontal.

Cât priveşte memoria declarativă, s-a crezut, un timp, că formele  ei au baze neurale diferite, deoarece se ştie că persoanele cu leziuni la nivelul hipocampului au memoria explicită grav afectată, dar îşi  menţin intactă memoria implicită (emoţională).

Într-o lucrare publicată în decembrie 2010 este identificată (pe baza datelor de imagerie funcţională de rezonanţă magnetică - fMRI) zona din creier care se activează ca urmare a memorării inconştiente (este vorba de cortexul peririnal  situat în imediata vecinătate a hipocampului ariile Brodman 35 şi 36).

http://www.eurekalert.org/pub.releases/2010-12/

uoc--wum121510.php

  http://ebookbrowse.com/010-peririnal-cortex-neurla

-representations-pdf-d107885743

Într-o lucrare publicată în 2006 se subliniază faptul, timp de patru decenii, a fost acceptată paradigma conform căreia hipocampul ar fi implicat doar în memoria de lungă durată (şi nu în cea de scurtă durată), deoarece s-a constatat că persoanele care prezintă leziuni la nivelul hipocampului suferă de amnezie anterogradă. Aceste persoane ştiu, de exemplu, unde este măsuţa la care obişnuiesc să-şi bea cafeaua, ştiu cum arată cheile casei, dar nu-şi amintesc că şi-au lăsat cheile pe acea măsuţă. Autorii respectivei lucrări cred, însă, că deşi memoria de scurtă durată şi cea de lungă durată ni se par a fi entităţi disticte,  ele ar putea să nu existe în acelaşi fel şi pentru creierul nostru. Ar fi vorba, mai curând, de o memorie privind însuşirile obiectelor (feature memory) şi o memorie a modului în care aceste însuşiri sunt corelate unele cu celelalte (conjunction memory). Creierul ar alătura într-un tot date ce răspund întrebărilor de tip ce, cine, unde şi când (aidoma jurnaliştilor de investigaţie!), pentru a genera un element complet de memorie. Dintr-un alt punct de vedere, memoria de lucru ar putea fi asemănată cu o cameră video de înaltă rezolţie care, însă, redă cu fidelitate şi cu multe detalii doar un număr redus de elemente ale imaginii captate.În noiembrie 2011 au fost publicate rezultatele unui studiu similar, în care, contrar datelor de până atunci (conform cărora memoria de recunoaştere a familiarului ar fi apanajul cortexului peririnal iar sediul memoriei de recunoaştere propriu-zisă ar fi hipocampul), hipocampul ar fi  implicat activ în ambele forme ale memoriei de recunoaştere .

 http://www.sciencedaily.com/releases/2011/11/

111101173636.htm

Alţi cercetători ajung la concluzia conform căreia memoria este rezultatul unui "efort de echipă", la care contribuie, într-o manieră specifică, mai multe regiuni ale creierului, printre care hipocampul, cortexul peririnal şi cortexul prefrontal medial. Dintre acestea, hipocampul pare crucial atunci când este vorba de memorarea locului unde se află obiectele observate (memorie spaţială).

            http://www.bbc.co.uk/news/health-14403199

           S-a constatat, de pildă, că hipocampul taximetriştilor este, în medie, mai voluminos decât cel al altor persoane investigate (cu deosebire regiunea posterioară a hipocampului, ce pare mai mult implicată în memoria spaţială).

            http://www.pnas.org/content/97/8/4398.full

         Este cunoscut cazul pacientului Henry Gustav Molaison (decedat în 2008) ale cărui formaţiuni hipocampice au fost excizate  chirurgical (bilateral). Cu toate acestea, memoria lui de lucru precum şi cea procedurală nu au fost afectate. După operaţie, el a fost, totuşi, afectat  de amnezie anterogradă, ne mai fiind capabil să mai adauge noi elemente la memoria lui de lungă durată şi, deci, să mai înveţe ceva; este adevărat, însă, că el nu îşi mai amintea, la fel de bine ca  înainte de operaţie, nici trecutul (amnezie retrogradă).

           http://www.mbfbioscience.com/file_download/107

       Creierul ar dispune de 3 straturi concentrice ale memoriei de lucru, în care depozitează informaţii. Este vorba de un miez ce focalizează atenţia pe elementul ce urmează a fi memorat, miez înconjurat de un strat ce memorează activ cel puţin 3 elemente de informaţie, şi de un al treilea strat ce conţine multe elemente mnemonice pasive destinate posibilei lor utilizări în viitor.

             http://www.eurekalert.org/pub_releases/2011-03/

ru-nsp030911.php

         

 

 

Ar exista în creier, de fapt, două reţele de memorare distincte:

- una care este dependentă de hipocamp şi afectează memoria de lungă durată

- o a doua, care funcţionează independent de hipocamp şi rămâne intactă la chiar şi la pacienţii cu deficit de memorie de lungă durată.

http://www.physorg.com/news177005525.html

Aşa cum se spune într-o lucrare publicată în iunie 2011, se considera până la acea dată că hipocampul este cel care converteşte memoria de scurtă durată în memorie de lungă durată. În realitate, în lipsa hipocampului nu poate fi vorba de memorie de lungă durată, dar încă este posibilă memoria de scurtă durată. Pentru realizarea memoriei de lungă durată este nevoie de interacţiunea a două subdiviziuni ale hipocampului, CA3 şi CA1.

http://www.eurekalert.org/pub_releases/2011-06/

uosc-rmr061211.php

Pe de altă parte (aşa cum a mai fost menţionat în acest capitol), persoanele care au leziuni la nivelul hipocampului au memoria explicită grav afectată dar îşi  menţin intactă memoria implicită inconştientă (emoţională), al cărei sediu (aşa cum s-a mai spus în rândurile precedente) pare a fi cortexul peririnal (situat în imediata vecinătate a hipocampului).

Din acest punct de vedere, hipocampul ar putea funcţiona ca o masă de comandă (switchboard) care plasează în acelaşi context toţi biţii de informaţie disponibili la un moment dat. Hipocampul ar putea fi, astfel, în mod egal important atât pentru elemente ale memoriei de scurtă durată cât şi pentru cele ale memoriei de lungă durată. De altfel, este cunoscut faptul că, în funcţie de regiunea hipocampului care este lezată, poate surveni o mare varietate de tulburări de  memorie, de la mai nimic, până la o afectare a tuturor aspectelor memoriei explicite (conştiente).

Hipocampul este o unitate procesatoare care recepţionează, prin aşa numitul "gyrus dentat" informaţii de la cortex, informaţii pe care le consolidează apoi în termeni de memorare şi învăţare. Neuronii granulari ai formaţiei gyrus dentat transmit informaţiile primite de la cortex către neuronii altei  formaţii din hipocamp, numită CA3. Datorită homeostaziei ce guvernează plasticitatea neurală a hipocampului, neurotransmisia ce asigură memorarea şi învăţarea se menţine la valori optime.

http://www.sciencedaily.com/releases/2013/01/

130109124154.htm

Într-o lucrare publicată în 2012 sunt aduse argumente în sprijinul teoriei conform căreia dopamina joacă un rol important în edificarea memoriei de lungă durată, cu deosebire a memoriei episodice care este prima afectată în maladia Alzhmeimer.

     http://www.sciencedaily.com/releases/2012/11/121108131720.htm

Utilizând tehnici electro-encefalografice, un grup de cercetători au observat că atunci când o persoană îşi realizează un element de memorie de scurtă durată cu privire la ceva la care se uită la un moment dat, pe electroencefalogramă apar atât în zona occipitală cât şi în cea frontală oscilaţii electrice sincronizate din banda de frecvenţă θ (teta).

  http://www.mpg.de/5005704/brain_oscillations_memory

Dintr-o cercetare privind efectele stimulării electrice cerebrale profunde (deep brain stimulation - DBS) în cazurile de obezitate morbidă, s-a aflat, în mod neaşteptat (serendipitously) că are loc o îmbunătăţire semnificativă a memoriei de lungă durată, pacientul amintindu-şi brusc evenimente trăite de el cu decenii în urmă, aparent de mult uitate. Mai mult, încă, cu cât creştea intensitatea stimulilor, cu atât mai numeroase erau detaliile amintite, precum şi retrăirea emoţională a acestora. Zona stimulată era hipotalamusul, în aproapiere de fornix, stimulii putând activa, de asemenea, hipocampul  şi o mare parte a lobului temporal.

http://www.eurekalert.org/pub_releases/

2008-01w-dbs012408.php

Autorii unei lucrări publicate în decembrie 2009 au recreat in vitro memoria de lucru, introducând numeroşi microelectrozi în felii de hipocamp extrase din creierul de şobolan, şi au constatatneuronii care au fost stimulaţi electric la un moment dat „ţin minte” timp de aproximativ 10 secunde care anume dintre electrozi a fost acela care i-a stimulat.

http://www.dnaindia.com/scitech/report_scientists-

store-information-in-isolated-brain-tissue_1328413

Multă vreme s-a crezut că elementele mnemonice, o dată memorate, nu dispar dintr-o dată, ci se sting treptat.

Rezultate experimentale mai recente contrazic, însă, această ipoteză. Atunci când îi vine timpul să dispară, memoria legată de un anumit lucru dispare brusc, conformându-se legii „tot sau nimic”. Ori ţinem minte ceva anume, ori nu mai ţinem minte deloc acel lucru.

http://www.eurekalert.org/pub_releases/2009-04/

uoc--ssm042809.php

Memoria de scurtă durată ar putea să depindă de capacitatea unor neuroni proaspăt formaţi să şteargă conexiuni inter-neuronale pre-existente, promovând, astfel, uitarea.

Numeroase cercetări efectuate după anul 2000 atestă existenţa celulelor stem în creier şi demonstrează că are loc o continuă proliferare de noi şi noi neuroni de-a lungul întregii noastre vieţi (dacă nu peste tot în creier, cel puţin în bulbul olfactiv şi în zona centrală a hipocampului).

Neurogeneza se datorează prezenţei unor celule stem care se pot diferenţia fie în neuroni, fie în nevroglii (astrocite), ca urmare a prezenţei în vecinătate a unor molecule-semnal WNT sau ca urmare a absenţei altor molecule pe care autorii unei lucrări publicate în 2013 le-au identificat chimic şi le-au denumit Dickkopf-1.

Autorii constată că numărul de molecule Dickkopf-1 din hipocamp creşte cu vârsta  şi, ca urmare, neurogeneza scade până la dispariţie. Asa s-ar explica, de pildă, deficitul de memorie al vârsnicilor precum şi maladia Alzheimer. Autorii sus-mentionaţi adminstrează anticorpi anti-Dickkopf-1 unor şobolani bătrâni şi notează că aceştia îşi recapătă  performanţele memoriei pe care o aveau în tinereţe.

http://sciencenewsinquotes.wordpress.com/2013/02/08/dickkopf-molecule-makes-fountain-of-youth-in-the-brain-run-dry-say-researchers

Proliferarea de neuroni în hipocampul şobolanilor duce la pierderea unor amintiri legate, de pildă, de unele evenimente care i-au înfricoşat.

Se poate ajunge, uneori, în situaţia ca atunci când neurogeneza încetează, sinapsele din hipocamp disponibile pentru memoria de scurtă durată să fie "ocupate" în totalitate, moment în care nimic nou nu mai poate fi memorat. Aceste sinapse sunt eliberate una câte una, pe măsură ce informaţia memorată de hipocamp este distribuită către alte zone ale creierului, îndeosebi către cortexul prefrontal lateral şi către nucleii bazali cerebrali.

Neurogeneza de la nivelul hipocampului ar putea juca un dublu rol, ştergând unele date memorate, dar şi memorând noi date. Bombardarea cu radiaţii radioactive a creierului unui şobolan reduce drastic neurogeneza dar, aparent paradoxal, menţine intacte conexiunile inter-neuronale din hipocamp.

Amnezia infantilă (adică dificultatea de a ne aminti evenimentele petrecute în primii şapte ani de viaţă) este pusă în mare măsură pe seama intensităţii crescute a procesului de neurogeneza la nivelul hipocampului.

 http://www.eurekalert.org/pub_releases/2013-05/cafn-nnf051613.php

Legăturile dintre memorie şi somn sunt multiple şi fac obiectul unui foarte mare număr de lucrari.

Lipsa somnului afectează comunicarea dintre hipocamp şi aşa numita reţea neurală "default" a creierului. Somnul are o contribuţie importantă în remodelarea memoriei, în sensul slăbirii amintirilor nerelevante şi al integrării coerente a informaţiilor recente cu cele mai vechi.

    http://www.eurekalert.org/pub_releases/

               2012-10/sfn-frb101612.php

             Se pare că dacă mergem la culcare imediat după ce învăţăm ceva, amintirea ulterioară a celor învăţate este mai fidelă.

http://www.sciencenewsline.com/summary/2012032320460009.html

         Este îndeobşte cunoscut faptul că atunci când de-a lungul aceleaşi zi învăţăm succesiv două lucruri diferite, memorarea celui învăţat mai târziu este avantajată, în dauna memorării celui învăţat anterior. Conform datelor prezentate într-o lucrare publicată în 2013, un somn bun favorizează memorarea în egală măsură ambele lucruri învăţate.

          http://news.uchicago.edu/article/2013/03/20/sleep-

consolidates-memories-competing-tasks

         Autorii unei lucrări publicate în 2012 au ajuns la concluzia conform căreia în timpul somnului creierul se comportă ca şi cum îşi aminteşte în permanenţa ceva. Ei au studiat inter-relaţiile dintre zonele mai vechi ale creierului (în principal hipocampul) pe de o parte, şi neocortexul, pe de altă parte, inter-relaţii mijlocite mai cu seama de cortexul entorihnal. Autorii îşi concentrează atenţia în special asupra cortexului entorihnal, care rămâne activ nu numai în perioada de veghe ci şi în timpul somnului şi chiar sub anestezie generală. Hipocampul şi neocortexul îşi "vorbesc" de-a lungul unei importante părţi a somnului, conversaţia lor jucând un rol critic în consolidarea memoriei.

        În esenţă, autorii combat teoria mai veche potrivit căreia în timpul somnului hipocampul este structura care se adresează cu îndrumări neocortexului. În realitate, neocortexul se adresează cortexului entorihnal (care generează semnale electrice EEG ca şi cum şi-ar reaminti mereu ceva) iar acesta se adresează, la rândul lui hipocampului.

         http://www.physics.ucla.edu/~mayank

         http://www.eurekalert.org/pub_releases/

                  2012-10/uoc--urd100412.php

Somnul ar sta la baza "homeostaziei sinaptice". După o zi grea, cu multe lecţii de făcut, este nevoie de mult somn pentru diminuarea sau chiar ştergerea sinapselor nou formate, făcându-se, astfel, loc pentru noile sinapse ce urmează să fie edificate în următoarea zi de studiu.

http://www.sciencedaily.com/releases/2011/06/

110623141316.htm

Un studiu experimental realizat pe primate (2011) arată că neuronii nou formaţi în circumvoluţia dentată a hipocampului au nevoie de cel puţin 6 luni ca să ajungă la maturitate (pentru comparaţie, la rozătoare durata este de o lună).

Poate că şi din această cauză, efectul terapiei cu medicamente antidepresive se instalează cu o întârziere de ordinul lunilor.

http://www.medicalnewstoday.com/releases/227656.php

      Exerciţiile de antrenare a creierului încurajează neurogeneza, încorporarea de noi neuroni printre cei vechi putând perturba memoria preexistentă pe care o şterge, dar nu înainte de a o transfera în alte zone corticale. Memoria de scurtă durată devine, treptat, mai puţin dependentă de hipocamp. Acolo unde e transferată,  memoria de scurtă durată dobândeşte şansa să devină memorie de lungă durată.

http://www.physorg.com/news177251287.html

Date mai noi au arătat că, la nivelul unei sinapse neuro-neuronale, modificările terminaţiei axonale presinaptice sunt iniţiate de neuronul postsinaptic, în care creşterea locală a concentraţiei ionilor de calciu este răspunzătoare, într-un fel sau altul, pentru sinteza de noi proteine presinaptice. Cu alte cuvinte, informaţia circulă invers, adică înapoi în loc de înainte (şi nu e vorba aici de sinapsele electrice menţionate ceva mai sus în acest capitol). În acest proces sunt implicate şi astrocitele, care modulează configurarea conectării celor doi neuroni implicaţi.

Memoria de lungă durată presupune "manufacturarea" unor proteine destinate a modifica atât structura cât şi însăşi natura constituenţilor sinaptici. Dubla spirală ADN trebuie despiralată local pentru ca informaţia destinată sintezei acestor proteine să fie accesată, transferată pe ARN-ul mesager şi apoi pe ARN-ul ribozomal. De fiecare dată când învăţăm ceva (cum ar fi o rezolvare a unei probleme de matematică sau mersul cu bicicleta) ceva se schimbă (la propriu) în creier, unde îşi fac apariţia proteine care nu erau înainte.

Principalele gene care sunt exprimate sunt cele ale canalelor ionice din membrana presinaptică şi cele ale receptorilor din membrana postsinaptică, receptori specifici mediatorilor chimici utilizaţi în respectiva sinapsă. Activitatea acestor gene este corelată cu nivelul metilării bazelor azotate ale ADN-ului. Sunt studiate efectele unor molecule capabile fie să suprime activitatea acestor gene (cum este protein-fosfataza 1), fie să o promoveze (relina).

Mai recent (septembrie 2012) sunt examinaţi aşa numiţii receptori nucleari care ar fi nişte factori de transcripţie,  proteine care se pot lega la ADN şi pot regla, astfel, activitatea anumitor gene, jucând un rol semnificativ în procesul transformării memoriei de scurtă durată în memorie de lungă durată. Un grup de cercetatori şi-a indreptat atenţia asupra unui număr de 49 de receptori nucleari dintre care 13 şi-au crescut expresia în hipocamp după antrenamente. Cercetătorii au creat un şoarece transgenic în care au putut bloca selectiv trei receptori nucleari din grupul denumit Nr4a.

             http://www.sciencenewsline.com/summary/

                                  2012091016360024.html

Se pare că, în creier, insulina şi receptorii insulinici joacă un rol important în procesul de memorare şi de învăţare. Este destul de răspândită opinia conform reia boala Alzheimer ar fi urmarea apariţiei în creier a rezistenţei celulelor la insulină.

Injectarea proteinei IGF-II (insulin-like growth factor II) în hipocampul unor şoareci (ianuarie 2011) a fost urmată de o îmbunătăţire semnificativă a memoriei de lungă durată, realizată prin favorizarea potenţării de lungă durată (long-term potentiation LTP) la nivelul sinapselor inter-neuronale.

http://www.medicalnewstoday.com/articles/214899.php

Sunt semne că există, la nivel neural şi molecular, un uriaş plan al creierului de „reciclare” continuă a conexiunilor sinaptice, plan care îi permite să îndeplinească simultan două sarcini contradictorii: să fie într-o permanentă schimbare şi, totodată să-şi păstreze intact conţinutul memoriei.

Secretul reuşitei acestui plan constă în dotarea dendritelor neuronilor din cortex cu structuri noi, numite spini, spini care "înfloresc" pretutindeni în creier acolo unde se materializează memorarea şi învăţarea. Aceşti spini apar ca nişte dilatări bine localizate ale dendritelor, având forma unor mici muguri; ei atrag terminaţii axonale din vecinătate, cu care realizează conexiuni sinaptice. Un neuron din cortex poate să aibă sute de mii de spini pe dendritele sale.

 

 

La începutul anului 2012, un grup de cercetători de la Institutul Max Plank au reuşit, examind creiere ale unor şoareci aflaţi în viaţă, să obţină imagini ale unor asemenea spini dendritici.

 

 

            http://www.mpg.de/5017138/sharp_images_mouse_brain

Autorii unei lucrări publicate în martie 2011 descriu modul în care la baza memoriei de lungă durată stă un proces biochimic, el însuşi de lungă durată (zeci de minute sau chiar ore), în fapt o cascadă de procese stârnite de un influx tranzitoriu de ioni de calciu (de ordinul zecimilor de secundă) prin membrana neuronală, urmat de o rearanjare a citoscheletului de actină din vecinătate. Această remodelare ar sta la baza fenomenului potenţării de lungă durată (LTP) şi a realizării unui număr mare de noi sinapse cu randament sporit.

http://www.eurekalert.org/pub_releases/2011-03/

dumc-sdm031711.php

Este posibil ca în mecanismele la nivel molecular ce stau la baza memoriei de lungă durată să fie implicate nişte proteine capabile să se auto-reproducă asemenea prionilor. Ele sunt prezentate în figura de mai jos ca nişte pete colorate în galben. Ca urmare a stimulării nervoase, ele ar produce un număr important de molecule oligomerice (colorate în figură în roşu),  molecule similare cu o anumită formă de β-amiloid.

 

 

http://www.eurekalert.org/pub_releases/2012-01/

sifm-mml012712.php

Nu noi, ci creierul nostru este cel care decide care dintre elementele mnemonice vor trece de la statutul de memorie de scurtă durată la cel de memorie de lungă durată. Astfel, creşterea concentraţiei receptorilor dopaminici în cortexul prefrontal poate transforma o experienţă lipsită, în mod normal, de semnificaţie, într-o memorie emoţională puternică. Emoţiile extreme declanşează eliberarea noradrenalinei în creier, ceea ce face ca memorarea elementelor legate de aceste emoţii dureze toată viaţa. S-a stabilit că noradrenalina trebuie se asocieze cu glutamatul pentru a realiza memorii puternice. Enzima protein-kinaza C pare a fi cea care comunică neuronilor din creier momentul în care sosirea celor doi mediatori chimici coincide în timp şi spaţiu.

    http://suzueri.com/researchers-unravel-mystery-behind-

                                long-lasting-memories/

Dacă un stimul este aplicat o singură dată unui animal de experienţă, el are puţine şanse să fie memorat. Dacă, însă, acel stimul este aplicat încă o dată, el va fi cu siguranţă memorat.

http://news.emory.edu/stories/2012/06/when_being_scared_

twice_is_enough_to_remember/index.html

Localizarea cerebrală a memoriei de lungă durată este un obiect de dispută în lumea cercetătorilor de specialitate. Cortexul lobului temporal al creierului pare a găzdui memoria mai proaspăt realizată. Cortexul regiunii anterioare a circumvoluţiei corpului calos joacă un rol important în memorarea lucrurilor neplăcute. Nucleul amigdalian influenţează şi consolidează memorarea informaţiilor, mai ales a acelora cu conotaţii emoţionale negative. Este, de asemenea, cunoscut faptul că o memorare poate fi  procesată simultan în mai multe regiuni diferite ale creierului.

http://www.eurekalert.org/pub_releases/2012-11/niom-ibw110212.php

De regulă, experienţele unice (impresionante) trăite se integrează imediat în memoria de lungă durată. Printre ele se numără revelaţiile produse de brusca înţelegere a unei stări de lucruri (însoţite de exclamaţia "aha!"), descoperirile neaşteptate precum şi rezolvările subite ale unor probleme (exclamaţia "evrika!").

Aşa cum rezultă dintr-un studiu (ianuarie 2008) bazat pe înregistrări electro-encefalografice, persoanele care rezolvă frecvent într-o asemenea manieră problemele se caracterizează printr-o activitate cerebrală crescută în unele regiuni plasate în emisfera cerebrală dreaptă.

http://www.eurekalert.org/pub_releases/2008-01/

du-can012908.php

Un studiu din 2011 a permis identificarea (cu ajutorul tehnicii imagistice fMRI) a regiunii cerebrale care se activează în momentul în care avem asemenea revelaţii (este vorba de nucleii amigdalieni).

http://www.sciencecodex.com/aha_the_neural_mechanisms_

of_insight

Somnul pare a juca un rol important în edificarea memoriei de lungă durată. Se ştie că în timpul somnului, memorările proaspete sunt transferate din hipocamp şi din paleocortex către diverse zone ale neocortexului. În timpul somnului există o perioadă dedicată golirii hipocampului şi pregătirii lui pentru memorarea unor date noi, perioadă plasată între perioada de somn profund (non-REM) şi perioada de somn cu vise (REM).

    http://www.eurekalert.org/pub_releases/2010-02/uoc--                      amn021110.php

Aţipirea în timpul zilei (aşa numitul "pui de somn" numit în engleză nap) se dovedeşte şi ea utilă pentru memorare şi învăţare.

Lipsa de somn duce la deficit de atenţie iar concentraţia cerebrală de adenozină creşte. Adenozina provine din celulele gliale iar ţinta ei este reprezentată de receptorii A1 din hipocamp.

http://www.medicalnewstoday.com/releases/225698.php

Un studiu din 2010 efectuat pe voluntari care au învăţat într-o seară un număr de cuvinte noi şi au fost apoi monitorizaţi electro-encefalografic peste noapte, au demonstrat în dimineaţa următoare nu numai că au memorat mai multe cuvinte decât în seara precedentă, dar că le-au şi integrat în lexiconul mental de care deja dispuneau. Memorarea a fost mai intensă în fazele de somn adânc decât în cele caracterizate de mişcări oculare rapide (REM). Voluntarii la care s-au înregistrat mai multe "fusuri de somn" au avut mai mult succes în integrarea informaţiilor noi, prin mutarea lor din hipocamp în neocortex.

http://www.nature.com/neuro/journal/vaop/ncurrent/abs/nn.

2384.html

            http://osiris.rutgers.edu/frontmid/indexmid.html

Prin sintagma "fusuri de somn" se înţelege o succesiune de intensificări de scurtă durată ale activităţii electrice a creierului, evidenţiate electro-encefalografic.

Fusurile de somn au loc, mai cu seamă, în cea de a doua jumătate a nopţii, în intervalele non-REM ale somnului (circa 1000 de fusuri), precum şi în reprizele diurne de somn.

 Ele par a contribui la mutarea informaţiilor memorate din hipocampul devenit neîncăpător, în cortexul prefrontal, făcând, astfel, loc în hipocamp unor viitoare achiziţii după trezirea din somn. Autorii cercetării constată că nu numai somul de după activitatea de învăţare este recomandat, ci şi cel dinaintea acesteia, pentru a fi eliberat spaţiul de stocare al hipocampului.

http://newscenter.berkeley.edu/2011/03/08/sleep-brainwaves

            Date noi arată că, surprinzător, neocortexul este cel care iniţiază dialogul cu hipocampul. Au fost înregistrate sute de mii de mici variaţii bruşte de potenţial electric în timpul somnului adânc, considerate a fi răspunzătoare pentru consolidarea memoriei de lungă durată. Ele ar explica de ce un eveniment care are loc o singură dată în stare de veghe poate fi ţinut minte pentru totdeauna. Această comunicare sincronizată între formaţiunile mai vechi şi cele mai noi ale creierului (denumită în original, în limba engleză "phase-locking") pare a fi controlată de neuronii corticali inhibitori.

  http://www.sciencedaily.com/releases/2006/11/061114175231.htm

Într-o lucrare publicată în 2010 se aduc argumente în favoarea rolului cheie jucat de principalul neurotransmiţător inhibitor din creier, adică acidul γ-amino-butiric (GABA), în stabilirea numărului de memorii noi pe care le edifică creierul într-un anumit interval de timp. "Tăria" sinapselor inter-neuronale individuale implicate în memorare pare să depindă de acest neurotransmiţător. Un nivel mai ridicat al concentraţiei GABA în vecinătatea unei sinapse descreşte "tăria" bazală a acelei sinapse, sporindu-i şansa de a lua parte la formarea unei noi memorii. Din contră, molecula β-amiloid acţionează în sens invers, lucru important pentru înţelegerea unor aspecte ce privesc boala Alzheimer.

Uitarea informaţiilor memorate este întârziată de configurarea unei reţele perineurale ce conţine mult chondroitin sulfate proteoglican, un conglomerat de matrix-uri extracelulare ce protejează conexiunile sinaptice inter-neuronale. De aceea,  în unele situaţii în care se intenţionează ştergerea unor amintiri neplăcute (traumatizante din punct de vedere psihic) s-ar putea utiliza enzima chondroitinaza ABC care, experimental, la şoareci, a reuşit să le şteargă amintirea fricii.

      http://www.eurekalert.org/pub_releases/2009-11/

                                           fo1b-faa110909.php

           O altă cale de a diminua caracterul neplăcut al unor amintiri este cea a administrării, în intervalul de timp în care se construieşte respectiva memorare, a unei substanţe capabile să scadă temporar concentraţia cortizonului (de exemplu, substanţa numită metyrapone).

          http://www.medicalnewstoday.com/releases/226564.php 

        Ştergerea amintirilor traumatizante ar putea fi realizată prin inhibarea activităţii protein-kinazei M care este asociată cu memorarea (aşa cum se arată într-o lucrare din 2011, animalul de experienţă fiind melcul).

       http://www.sciencedaily.com/releases/2011/04/

                               110427154315.htm

        S-a constatat că administrarea terapeutică de oxigen poate afecta unele terminaţii neuronale, provocând, uneori, desfacerea unor contacte interneuronale, manifestată prin pierderi de memorie.

Este larg răspândită părerea conform căreia, dacă păstrăm tăcerea cu privire la un anumit eveniment (adică nu vorbim despre el), respectivul eveniment poate fi uitat mai uşor. Relaţiile dintre memorie şi tăcere sunt, însă, mai complexe, însă, aşa cum se arată într-o lucrare publicată în 2012.

           http://www.psychologicalscience.org/index.php/news/

        releases/the-complex-relationship-between-memory-and

                                                   -silence.html

Amintirea unor experienţe trăite poate fi lacunară datorită uitării. Lacunele pot fi, însă, umplute, conştient sau nu, cu elemente de memorie inventate, citite, văzute prin filme, împrumutate din alte experienţe ale noastre sau ale altora, din vise, etc.

Un autor compară distorsiunile ce intervin în procesul amintirii cu jocul copiilor numit "telefonul fără fir", în care copiii stau unul lângă altul pe bancă şi cel de la capătul şirului şopteşte la urechea celui de al doilea copil un cuvânt, acesta, la rândul său şopteşte la urechea celui de al treilea ce a înţeles de la primul ş.a.m.d. În final, ultimul din şir rosteşte cu glas tare ce a auzit şi compară cu ceea ce a spus primul copil. Diferenţa este atât de mare încât copii izbucnesc în râs. Tot astfel, ori de câte ori încercăm să ne amintim un eveniment de demult, nu mai avem acces la imaginea originală a evenimentului ci la imaginea distorsionată a evenimentului, adică aşa cum a fost amintit el cu ocazia celei mai recente evocări.

http://www.northwestern.edu/newscenter/stories/2012/09/your-memory-is-like-the-telephone-game.html

Mecanismele moleculare, cele neuronale şi cele neurale prin care se realizează uitarea sunt mai puţin cunoscute decât cele care stau la baza  memorării.

Studii efectate pe musculiţa de oţet Drosophila melanogaster au arătat că un număr de neuroni dopaminergici participă activ atât la memorare cât şi la uitare. Conform acestor studii, receptorii dopaminici dDA1 ar fi responsabili pentru memorare, în timp ce o altă varietate de receptori dopaminici (DAMB) ar participa în procesul de uitare. Mutaţiile genice ce afectează exprimarea receptorilor dopaminici DAMB au ca rezultat o memorie prodigioasă dar obositoare.

           http://www.cell.com/neuron/abstract/S0896-6273(12)00338-8

           http://www.scripps.edu/news/press/2012/20120509davis.html

Dacă persoana scoate la iveală memorii false fără să-şi dea seama, vorbim de confabulare şi ne gândim la existenţa unor leziuni la nivelul cortexului prefrontal medial inferior (plasat în spatele ochilor).

http://www.eurekalert.org/pub_releases/2008-05/e-wym052808.php

Se ştie că atunci are loc un eveniment impresionant (eventual înfricoşător) a avut loc, se declanşează un proces de memorie de lungă durată bazat pe formarea unor proteine. De fiecare dată când ni-l reamintim, au loc anumite modificări privind aceste proteine, astfel încât ceea ce vom mai şti referitor la acel eveniment va fi uşor diferit faţă de original. Acest proces poartă numele de consolidare a memoriei şi el poate fi manipulat cu abilitate de către psiholog astfel încât de fiecare dată când ni-l reamintim latura înfricoşătoare să fie diminuată până la dispariţie.

        http://www.eurekalert.org/pub_releases/2012-09/uu-fcb092012.php

Cu vârsta, apar tot mai frecvent dificultăţi în amintirea unor lucruri, ca urmare a degradării căilor neurale ce conduc către hipocamp (aşa cum apreciază autorii unui articol publicat în iunie 2011).

http://neurosciencenews.com/tougher-remember-

hippocampus-degrades-over-time

Atrofia hipocampului, asociată cu afectarea negativă a memoriei, are inevitabil loc, o dată cu înaintarea în vârstă. La aceasta contribuie în mare măsura aşa zisele "accidente vasculare cerebrale tăcute" ce au fost puse în evidenţă la unul din patru adulţi.

http://www.uky.edu/hr/eldercare/documents/

enewsjan2012.pdf

 Cu toate acestea, se pare că practicarea unor exerciţii simple, cum ar fi mersul timp de 40 de minute de câteva ori pe săptămână, poate încetini semnificativ acest proces.

              http://www.bbc.co.uk/news/health-12325285

           Prezentul capitol nu poate fi  încheiat fără  a  fi menţionat rolul important jucat de nevrogliile din creier, atât în procesul de memorare cât şi în cel de învăţare.

 

 

         În imaginea de mai sus este înfăţişată o reţea complexă alcătuită din neuroni (în portocaliu) şi din nevroglii (în verde); punctele albastre reprezintă nuclee celulare.

       Creierul a fost asemănat cu o reţea socială în care, deşi mesajele sunt iniţiate în neuroni, celulele gliale (de câteva ori mai numeroase decât neuronii) sunt cele ce joacă rolul de mediator, stabilind care mesaje vor fi trimise mai departe şi când să aibă loc acest lucru.

http://www.ploscompbiol.org/article/info%3Adoi%2F10.1371%2

Fjournal.pcbi.1002293

         Autorii unei lucrări publicate în 2012 identifică două proteine  implicate în procesul memorizării şi învăţării care stabilizează receptorii NMDA de tip GluN2B aflaţi la nivelul membranelor neuronale, permiţând astfel crearea unor căi de comunicare în momentul în care au loc evenimente ce urmează a fi memorate.

        Faptul că nicotina pare a influenţa în sens pozitiv procesul memorizării şi învăţării a fost studiat de un grup de cercetători.

http://www.eurekalert.org/pub_releases/2012-10/uu-dog100512.php

http://www.sciencenewsline.com/summary/2012032320460009.html

http://www.princeton.edu/main/news/archive/S33/17/36M20/index.xml?

section=topstories,featured

http://www.sciencenewsline.com/summary/2012031500540029.html

 

Cuprins                                              Relaţii dintre minte şi corp