înapoi                                                                                                            înainte

Dobândirea  plăcerii

            

Definirea în termeni obiectivi a oricărei stări afective se dovedeşte a fi foarte dificilă, indiferent dacă este vorba de emoţii, de sentimente sau de dispoziţii sufleteşti.

Despre plăcere se spune, cel mai adesea, că este o stare afectivă indusă de satisfacerea unor necesităţi, a unor nevoi biologice sau psihologice, a unor înclinaţii, a unor gusturi sau a unor dorinţe.

Descrierea plăcerii (chiar şi în termeni subiectivi) pe baza declaraţiilor acelora care s-au bucurat, la un   moment dat de clipe plăcute, întâmpină numeroase dificultăţi.

Relatarea verbală a celor resimţite pe plan sufletesc nu este la îndemâna oricui, pentru că, de multe ori, oamenii nu ştiu cu exactitate ce simt. Pe de altă parte, oamenii pot trăi concomitent mai multe stări afective diferite.

În plus, plăcerea de care are parte cineva la un moment dat poate fi doar parţial conştientizată (sau, uneori, chiar, deloc!).

Toate acestea nu îi împiedică, însă, pe oamenii de pretutindeni să zâmbească, să-şi recunoască drept plăcere (bazându-se pe propria lor experienţă) emoţia încercată la un moment dat, să dispună (în vocabularul limbii fiecăruia dintre ei) de unul sau de mai multe cuvinte care să se refere la această stare afectivă şi, la fel ca toate fiinţele vii, să memoreze împrejurările în care au simţit plăcere şi să-şi dorească (oamenii, cel puţin) să retrăiască acele momente.

Aşadar, cum ar putea fi, totuşi, formulată, în ciuda acestor dificultăţi, o  definiţie coerentă (din punct de vedere logic) a stărilor afective?

O posibilitate (în acest sens) este oferită de teoria creaţiei inteligente (intelligent design creationism) conform căreia fiinţele vii au apărut pe Terra ca implementări ale unor proiecte aparţinând unor autori necunoscuţi.

http://www.allaboutscience.org/intelligent-design.htm

http://www.actionbioscience.org/evolution/nhmag.html

Într-o asemenea abordare s-ar putea spune despre fiecare dintre stările afective că a fost anume prevăzută în proiectul inteligent pentru a se putea manifesta în împrejurări potrivite ei şi a încuraja, astfel, trecerea fiinţei respective la reacţii comportamentale potenţial benefice individului  şi speciei căreia îi aparţine.

 Tehnic vorbind, neuronii oricăruia dintre noi (la fel ca şi cei ai oricărei alte fiinţe vii dotată cu neuroni) sunt interconectaţi într-o manieră care depinde hotărâtor de cablajul neural (neural wiring) pe care îl avem încă dela naştere. Impulsurile nervoase (care circulă de-a lungul fibrelor nervoase cu viteze de sute de kilometri pe oră) realizează un nor spaţio-temporal, nor care, însă, nu poate lua decât un număr limitat de configuraţii, toate prestabilite genetic.

Ipoteticii proiectanţi ai speciilor trăitoare pe Terra ar fi ales un anumit set din rândul acestor configuraţii  pentru a funcţiona ca ghid de comportament al fiinţelor vii. Este vorba de acele configuraţii care oferă plăcere fiinţelor vii atunci când acestea desfăşoară comportamente benefice lor (identificate ca fiind benefice chiar  de către proiectantul respectivelor specii). Fiinţele sunt încurajate să repete aceste comportamente şi să-şi sporească, astfel, şansele de a supravieţui ca indivizi şi ca specie.

Setul de configuraţii care oferă plăcere ar putea fi denumit (prin convenţie ad hoc) set de configuraţii ale plăcerii.

Cu alte cuvinte, o fiinţă (înzestrată cu creier) care se comportă de o manieră benefică ei (sau benefică speciei căreia îi aparţine) este răsplătită prin aceea că norul spaţio-temporal al traficului cerebral de impulsuri nervoase ia forma uneia sau a alteia din configuraţiile plăcerii.

N-ar fi, astfel, de mirare ca reconfigurarea traficului neural din creier într-o formă aparţinând setului de configuraţii ale plăcerii să devină adevăratul "scop" urmărit, clipă de clipă, de orice fiinţă vie, de-a lungul întregii sale existenţe (cel puţin în momentele în care nu suferă de foame, de sete, de frig ş.a.m.d., împrejurări care ar pune pe primul plan comportamente menite să pună capăt suferinţelor).

Într-adevăr, oricât de puţin ne-ar plăcea să o recunoaştem, viaţa noastră este o permanentă căutare a plăcerii (evident, în sensul în care a fost definită în rândurile de mai sus plăcerea, adică fără conotaţii peiorative). Viaţa arată că oamenii se angajează întotdeauna în acele activităţi despre care cred că au darul de a le oferi (pe loc sau în viitor) valori cât mai mari ale raportului plăcere/durere.

Evident, căutarea clipă de clipă a plăcerii nu anulează faptul că năzuinţa supremă a omului este acela de a fi fericit.

În cazul fericirii, însă, configuraţia norului spaţio-temporal al traficului cerebral de impulsuri nervoase care oferă fericire este (cu mare probabilitate) unică şi corespunde (tot cu mare probabilitate) realizării întocmai a configuraţiei fericirii, prestabilită ca atare tot de către proiectantul speciei noastre.

Spre deosebire de configuraţia neurală unică a fericirii, este evident că există mai multe configuraţii ale plăcerii, tot astfel cum este evident că există şi numeroase feluri de plăceri precum şi numeroase căi de dobândire a acestor plăceri.

Fără îndoială, traficul neural de impulsuri ce se instituie atunci când gustăm ciocolată nu este identic cu traficul neural realizat atunci când ascultăm muzică bună. În ambele cazuri, însă,   ştim că "ne place" şi simţim (trăim) senzaţia de plăcere. Dacă în vocabularul nostru n-ar exista cuvântul plăcere, am trăi momente de confuzie, încercând să ne dăm seama ce se petrece cu noi.

Traficul infernal al miilor de miliarde de impulsuri nervoase (care aleargă din sinapsă în sinapsă cu viteze de sute de km pe oră) începe încă dinainte de a ne naşte şi se va opri abia după un secol (cu mult noroc, desigur!). Acest trafic este "semaforizat" la nivelul sinapselor excitatorii (înzestrate cu canale pentru cationi) precum şi la nivelul celor inhibitorii (înzestrate cu canale pentru anioni). Aceste canale sunt inserate în membranele pre-sinaptice şi/sau în membranele post-sinaptice ale neuronilor. Canalele au porţi (gates) de care sunt ataşate variate tipuri de receptori. Receptorii dispun de locuri de legare pentru neuro-mediatori naturali; legarea acestora este urmată de deschiderea sau, după caz, de închiderea (totală sau parţială) a porţilor canalelor. În funcţie de tipul canalului, aceasta înseamnă, în final, ca sinapsa să permită trecerea impulsurilor la un alt neuron sau, dimpotrivă, să le împiedice să treacă de la neuron la altul.

În linii mari, şuvoiul de impulsuri "o ia" printr-o parte sau printr-o altă parte a creierului, realizându-se diverse configuraţii spaţio-temporale ale traficului cerebral de impulsuri nervoase, configuraţii  prevăzute genetic să aibă anumite semnificaţii în plan afectiv.

 Este important de subliniat faptul că sub denumirea de plăcere se ascund două stări afective, fundamental diferite.

 Primul fel de plăcere este reprezentat de acea stare afectivă care se instalează după ce omul găseşte ceva ce caută sau ceva ce îşi doreşte (conştient sau nu), aşadar atunci când savurează ceea ce a găsit (se înfruptă din "bucate" delicioase, îşi lasă simţurile pradă desfătării etc.).

 Acest tip de plăcere este însoţit de o stare de calm, de relaxare, de mulţumire şi de satisfacţie, în care, fireşte, nu se mai regăseşte dorinţa de a înlătura lipsa resimţită anterior, de vreme ce acea lipsă nu mai există.

 Deoarece acest tip de stare afectivă se asociază cu creşterea (mai cu seamă) a nivelului de β-endorfină în creier, plăcerea descrisă ar putea fi denumită plăcere endorfinică. Din păcate, plăcerea endorfinică, o dată declanşată, este de scurtă durată (este trecătoare).

 Al doilea  fel de plăcere constă în starea afectivă provocată de anticiparea posibilităţii de a înlătura o eventuală lipsă (resimţită ca atare) sau/şi de anticiparea unei posibile plăceri endorfinice în viitorul mai apropiat sau mai depărtat şi, implicit, de elaborarea unei strategii menite să încununeze cu succes eforturile depuse pentru dobândirea acelei plăceri endorfinice. Este o stare caracterizată de încordarea muşchilor, de ascuţirea simţurilor şi de sporirea atenţiei la tot ce se petrece în jur.

Persoana cuprinsă de o astfel de stare îşi doreşte dobândirea acelei plăceri endorfinice (sau, după caz, curmarea suferinţei care o chinuie) cu o intensitate care ajunge, uneori, de nestăpânit (compulsivă). În aceste condiţii,  persoana devine, într-o mai mare măsură, conştientă de ea însăşi, este mulţumită de sine, se place. Pe scurt, se simte bine  atunci când plăcerea endorfinică anticipată se apropie. În engleză, stare de a se simţi bine se traduce prin feeling well sau feeling great.

Deoarece plăcerea căutării unei plăceri endorfinice anticipate se asociază (mai cu seamă) cu creşterea nivelului de dopamină în creier, ea va fi denumită, în continuare, plăcere dopaminică.

Plăcerea dopaminică are avantajul că durează mai mult decât plăcerea endorfinică. Adeseori, plăcerea endorfinică anticipată nu este decât un pretext pentru "a ne simţi bine" (aşa cum se întâmplă, de pildă, cu dependenţii de jocuri de noroc, la care câştigul bănesc întrevăzut aproape că nu contează, în comparaţie cu plăcerea jocului în sine).

Comun ambelor tipuri de  plăcere mai sus menţionate este diminuarea până la anulare a eventualelor dureri de care suferă fiinţa în cauză.

La nivel neural, principalul corespondent  al oricărei configuraţii a plăcerii endorfinice constă în activarea nucleului arcuat al hipotalamusului, nucleu care este, practic, singura sursă de β-endorfină în creier. O serie de cauze (aroma unui parfum, gustul ciocolatei, o piesă muzicală frumoasă ş.a.m.d.) fac ca un număr crescut de impulsuri nervoase să se abată din drumul lor de până atunci, pentru a aborda  sus menţionatul nucleu şi a face staţie în el.

 

β-endorfina fabricată de neuronii din nucleul arcuat al hipotalamusului ajunge în mezencefal (mai exact, la nivelul substanţei cenuşii din jurul apeductului Silvius, regiune numită substanţa cenuşie periapeductală PAG) şi blochează avansarea spre cortex a eventualelor semnale dureroase.

β-endorfina inundă, totodată, cortexul orbito-frontal şi, într-o măsură mai mare sau mai mică, majoritatea regiunilor creierului; astfel, β-endorfina obligă traficul cerebral de impulsuri să se desfăşoare într-una sau într-alta dintre numeroasele configuraţii ale plăcerii, definite genetic ca atare.

Ca urmare, balanţa principalilor neuro-transmiţători cerebrali (glutamatul şi acidul γ-amino-butiric GABA) este modificată în favoarea celui din urmă.

Sosirea β-endorfinei la nivelul zonei periferice a nucleului accumbens declanşează zâmbetul iar percepţia zâmbetului apărut este un prim pas în procesul conştientizării  plăcerii endorfinice.

De exemplu, simţim că ne place să privim un apus de soare, deoarece proiectarea unei asemenea imagini la nivelul cortexului cerebral vizual "deturnează" traseul traficului neural din creier într-un mod care face ca un număr sporit de impulsuri nervoase să viziteze nucleul arcuat al hipotalamusului.

În astfel de cazuri, contemplarea unui lucru atât de frumos oferă privitorului o bucurie imediată sub forma unei scurte creşteri a cantităţii de β-endorfină produsă de nucleul arcuat al hipotalamusului şi transportul acestui opioid endogen, atât de-a lungul axonilor cât şi prin lichidul extracelular, în tot creierul. Acolo unde întâlneşte receptori opioidici de tip µ1 (cei mai mulţi aflându-se în sistemul limbic), β-endorfina interacţionează cu aceştia. De îndată ce un receptor µ1 leagă un agonist opioid (β-endorfina, în acest caz), proteina Gi cu care receptorul este cuplat deschide canalele de potasiu, şi permite ionilor pozitivi de potasiu să iasă din celulă (hiperpolarizând pe această cale membrana şi scăzând, astfel, excitabilitatea celulei neuronale); totodată proteina Gi inhibă adenilil-ciclaza, fapt ce reduce concentraţia intracelulară de cAMP (adenozin-monofosfat-ciclic), ceea ce echivalează cu închiderea porţilor canalelor de sodiu dependente de voltaj, fapt care duce şi pe această cale la hiperpolarizarea membranei şi la scăderea excitabilităţii neuronului.

Rarefierea traficului de impulsuri în sistemul limbic se traduce în plan emoţional prin apariţia unei senzaţii de relaxare, de atenuare a eventualelor dureri, de dispariţie a fricii precum şi de instalarea stării de bine, a euforiei şi a  serenităţii.

Sub influenţa endorfinei secretate, savurăm un timp scena apusului, probabil până ce soarele dispare la orizont sau până în momentul în care dispare plăcerea asociată contemplării respectivei scene.

Din păcate, plăcerea ajunsă în stadiul savurării prilejuită de consumarea bunurilor dorite se destramă curând după ce s-a realizat. Este vorba aici de un proces de saturaţie care se explică (probabil) prin procesul internalizării receptorilor endorfinici, adică prin trecerea lor de pe faţa exterioară a membranei neuronale pe faţa internă a acesteia imediat după ce moleculele de β-endorfină se desprind de receptori.

 Cortexul orbito-frontal pare a fi acela care decide când trebuie stopată o experienţă plăcută, cu alte cuvinte, când simţim că ne săturăm de acea experienţă.

De notat şi faptul interesant că procesul de internalizare a receptorilor endorfinici nu are loc atunci când aceştia interacţioneaza nu cu β-endorfina (opioid endogen) ci cu opioidul exogen numit morfină.

Aşa cum s-a menţionat mai sus, desfătarea simţurilor legată de mirosul parfumului, de gustul ciocolatei sau de muzica frumoasă implică direct nucleul arcuat al hipotalamusului, prilejuind  secreţia (de către acesta) de β-endorfină.

Reprezentarea mentală a acestor delicii pomenite mai sus (sub formă de gânduri legate de posibilele plăceri) abate traficul cerebral de impulsuri nervoase spre aria ventrală a tegmentului mezopontin, cunoscută ca fiind populată de neuroni producători de dopamină.

Sporirea la acest nivel a sintezei şi a secreţiei de dopamină provoacă o stare de înviorare generală, o "trezire la viaţă" (arousal) foarte plăcută a întregului organism. Extrem de important este şi faptul că un nivel crescut al dopaminei încurajează şi memorarea circumstanţelor în care s-a întâmplat să apară respectiva configuraţie a plăcerii.

Creşterea concentraţiei dopaminei în nucleul accumbens naşte dorinţa de a repeta comportamentul care a prilejuit evenimentul generator de plăcere. Acest eveniment este adus în prim planul atenţiei (i se acordă acestui eveniment o "salienţă" sporită) facilitându-i-se memorarea pentru a fi ulterior recunoscut ca generator de plăcere. Sunt mobilizate resursele de inteligenţă şi de energie necesare întreprinderii respectivei activităţi generatoare de plăcere.

Toate acestea ne determină să devenim activi, chiar şi fără o ţintă definită. Dobândim o stare de veghe euforică, trăim senzaţia de a fi mai energici, cuprinşi de o dorinţă vie de a ne angaja într-o competiţie, de a învinge, de a lupta, dacă este nevoie, chiar cu întreaga lume. Devine important pentru noi să facem ceva, indiferent ce. Deşi sistemul dopaminic nu  produce prin el însuşi plăcerea caracteristică unei savurări, starea generată de acest sistem este receptată ca fiind plăcută şi, de aceea, aşa cum s-a menţionat mai sus, poate fi descrisă, ea însăşi, ca o formă de plăcere ce va purta, în rândurile următoare, numele de plăcere dopaminică.

 În mod normal (adică pe căi naturale), creşterea concentraţiei de dopamină în creier este (aşa cum se va detalia în paragraful următor) o consecinţă directă a vizitării nucleului arcuat al hipotalamusului de către traficului neural al impulsurilor nervoase.

Neuronii producători de dopamină pot fi stimulaţi, însă, şi fără implicarea nucleului arcuat al hipotalamusului (de exemplu, nicotina, cocaina, amfetaminele pot determina  în mod direct amorsarea sistemului dopaminic mezolimbic).

Aceeaşi β-endorfină produsă în nucleul arcuat al hipotalamusului are şi darul de a inhiba terminaţiile neuronilor producători de GABA aflaţi în aria ventrală a tegmentului mezopontin, astfel încât aceste terminaţii să nu mai poată inhiba (la rândul lor, aşa cum obişnuiau să o facă) neuronii care produc dopamină. Se poate spune, deci, că β-endorfina favorizează producţia de dopamină.

Dopamina fabricată în cantităţi sporite în aria ventrală a tegmentului mezopontin este transportată spre miezul nucleului accumbens, precum şi spre celelalte regiuni ale creierului, îndeosebi către lobul frontal şi către sistemul limbic.

 Ajunsă în zona centrală a nucleul accumbens, dopamina interacţionează cu receptorii dopamininici de tip D2 ai neuronilor din nucleul accumbens (90% dintre aceşti neuroni fiind producători de GABA şi de dinorfină), inhibă producţia de AMP ciclic a acestora şi le micşorează, astfel, excitabilitatea, ceea ce are ca urmare reducerea nivelului de GABA şi de dinorfină.

Se ştie că, în mod special, dinorfina inhibă terminaţiile neuronilor producători de dopamină aflaţi în aria ventrală a tegmentului mezopontin. În acest fel, dinorfina (apreciată cu humor a fi "verişoara cea rea" a endorfinei şi encefalinei) stopează pătrunderea dopaminei în nucleul accumbens.

Dinorfina împiedică instalarea acelei stări de vioiciune (arousal) care face ca respectiva fiinţă să se simtă bine (feeling well sau feeling great) şi generează, în schimb, o stare de rău cunoscută sub numele de disconfort.

Este cunoscut şi faptul că în condiţiile administrării unui antagonist al dopaminei (cum este haloperidolul),  stimularea electrică a ariei ventrale a tegmentului mezopontin nu mai reuşeşte, prin promisiunea unei recompense, să încurajeze comportamentele benefice .

 Lezarea fasciculului medial al creierului (medial forebrain bundle MFB) scade şi ea motivarea prin recompensă a unor comportamente. De altfel, a fost evidenţiată (prin tehnica microdializei) creşterea concentraţiei dopaminei în nucleul accumbens în cursul proceselor psihice legate de recompensare hedonică.

Prin diminuarea producţiei principalilor mediatori inhibitori din creier (GABA şi dinorfină), echilibrul ce exista între procesele inhibitorii şi cele excitatorii se schimbă în favoarea celor excitatorii.

Axonii neuronilor producători de GABA din nucleul accumbens ajung la la cortexul prefrontal după ce fac o staţie în nucleul medio-dorsal al talamusului.

La rândul lui, cortexul prefrontal trimite impulsuri nervoase înapoi către striatum (în mod special, către nucleul accumbens).  Se ştie, de altfel, că principalele fluxuri de informaţie pe care le primeşte nucleul accumbens sunt cele provenite din cortexul prefrontal şi din aria ventrală a tegmentului mezopontin (VTA).

Nucleul accumbens devine, astfel, punctul nodal al unui circuit numit circuit cortico-mezencefalo-striato-talamo-cortical.

 Dacă activitatea în care ne-am angajat (la un moment dat) se dovedeşte a fi la înălţimea aşteptărilor (adică dacă se dovedeşte capabilă să activeze neuronii din nucleul arcuat al hipotalamusului pentru ca aceştia să secrete β-endorfină), nivelul dopaminei se va menţine în continuare ridicat.

Neuronii care secretă dopamină ca răspuns la plăcere se activează de două ori. Mai întâi, imediat înaintea declanşării activităţii plăcute (ca un semnal ce anunţă plăcerea pe care o vom primi dacă ne angajăm în acea activitate). A doua oară, activarea neuronilor producători de dopamină are loc după dobândirea plăcerii, ca şi cum s-ar verifica nivelul real al plăcerii dobândite, în intenţia de a se face corecturile ce se impun.

Dacă activitatea se dovedeşte a fi chiar mai plăcută decât ne-am aşteptat, nivelul dopaminei creşte, la fel cum creşte şi entuziasmul angajării în respectiva activitate. Într-un articol publicat în iunie 2013 este adusă o dovadă (pe baza unui examen electro-retinografic ERG) că aşa stau lucrurile. Răspunsul  ERG al unui subiect iubitor de ciocolată atunci când i se pune în gură o bucăţică din această delicatesă trădează eliberarea de dopamină de către sistemul dopaminergic prezent în ochi.

              http://www.drexel.edu/now/news-media/releases/archive/2013/June/Pleasure

                         -Response-from-Chocolate-Measured-Through-Eyes/

 Dacă activitatea nu se dovedeşte la înălţimea aşteptărilor, nivelul dopaminei scade şi, ca urmare, nu mai punem "atâta suflet" în respectiva activitate.

Un exemplu în acest sens poate fi reprezentat de ceea ce se petrece atunci când, la cazino, trăgând de o manetă, câştigăm o  importantă sumă de bani. Savurăm, desigur, momentul, simţim plăcere, dar simţim, concomitent, şi o mare  dorinţă de a retrăi cât mai curând (dacă se poate, imediat) această stare (mai ales că ne stă în putere să tragem de manetă ori de câte ori vrem). Câştigul obţinut este însoţit de o înviorare generală (arousal). Oboseala dispare iar lumea se reduce la jocul nostru de noroc.

Stimularea sistemului  mezo-limbic dopaminic înclină balanţa celor doi principali neuro-transmiţători cerebrali (glutamatul şi acidul γ-amino-butiric GABA) în favoarea glutamatului.

         http://arstechnica.com/science/news/2011/01/turns-out-that-

                               music-really-is-intoxicating-after-all.ars

         http://www.nature.com/neuro/journal/vaop/ncurrent/ full/nn.2726.html

 

În martie 2012 au fost publicate rezultatele unei cercetări extrem de ingenioase, cercetare bazată pe opto-genetică, o tehnică ce îmbină ingineria genetică cu tehnologia laser.

Pe scurt, a fost inserată în genomul unui animal de experienţă o genă a unei enzime capabile să promoveze recombinarea ADN-ului numai în neuronii producători de GABA (nu şi în neuronii producători de dopamină), aceasta chiar dacă ambele tipuri de neuroni coexistă în strânsă vecinătate în regiuni anatomice din creier, cum ar fi aria ventrală a tegmentului mezopontin.

Imaginea de mai jos reprezintă o secţiune histologică realizată undeva în aria ventrală a tegmentului mezopontin şi înfăţişează, în culoare roşie, neuroni producători de dopamină precum şi (în verde) numeroase fibre nervoase ale unor neuroni producători de GABA .

 

În neuronii producători de GABA a fost, apoi, introdusă o proteină sensibilă la lumina unui laser, astfel încât prin pomparea printr-o fibră optică a luminii în aria ventrală a tegmentului mezopontin devenea posibilă excitarea sau inhibarea (după dorinţă) exclusiv a neuronilor producători de GABA din respectiva arie.

Autorii lucrării au putut, astfel, demonstra pentru (prima dată) că activarea neuronilor producători de GABA este cauza nemijlocită a inhibării funcţiei neuronilor producători de dopamină.

În acest scop, cercetătorii au asociat oferirea unei bucăţi de zahăr cu un semnal sonor oarecare. Semnalul sonor iniţia, astfel, o stare de anticipare (de aşteptare) a ivirii bucăţii de zahăr (răsplata oferită de experimentatori pentru aşteptare).

Într-o primă fază, neuronii producători de GABA au fost luminaţi (si, deci, stimulaţi) doar atunci când era emis semnalul sonor (numit, în engleză, cue). Drept rezultat, animalele nu au manifestat în niciun fel comportamentul de aşteptare.

Într-o a doua fază, neuronii producători de GABA au fost iluminaţi (si, deci, stimulaţi) doar după ce animalele apucaseră să lingă zahărul (să consume recompensa). Pe durata aplicării luminii laser, animalele încetau brusc să mai lingă zahărul, reluându-şi, apoi, de îndată, linsul.

            http://www.sciencedaily.com/releases/2012/03/120321123754.htm

În legătură cu interpretarea conform căreia ar exista două feluri de plăceri (cea endorfinică şi cea dopaminică), trebuie spus că există o împletire permanentă între plăcerea propriu zisă şi dorinţa de a o obţine, de a o prelungi sau de a o retrăi.

Plăcerea endorfinică şi plăcerea dopaminică pot coexista întreţesându-se (interlaced). Aşa se petrec lucrurile când este audiată muzica preferată, atunci când savurarea endorfinică de către ascultător a respectivei piese muzicale este însoţită de "fiori" dopaminici resimţiţi ca atare de acel ascultător.

Gândul la o plăcere, pe lângă faptul că este însoţit de o secreţie sporită de β-endorfină,  generează şi dorinţa de a o dobândi.

Dorinţa de a dobândi o plăcere este fundamental diferită de plăcerea propriu zisă. Ea este o stare afectivă a aceluia care tinde, vrea, râvneşte, aspiră la ceva.

Este cunoscut faptul că atunci când ne găsim în stare de veghe petrecem o bună parte din timp fiind atenţi la tot ce este în jurul nostru (sau la ce se petrece în noi înşine şi, mai general spus, la tot ce se petrece în lume) căutând, cu sau fără un scop desluşit, resurse pentru satisfacerea nevoilor noastre (nevoia de a bea apă, de a mânca, de a ne găsi adăpost, de a căuta apropieri de natură socială sau chiar sexuală). Suntem atenţi la eventuale semne care să ne anunţe un eveniment aducător de plăcere sau (atunci când este cazul), măcar izbăvitor de durere.

Ne interesează, de asemenea, tot ceea ce ni se pare că este nou, neaşteptat, surprinzător.

Restul timpului îl petrecem bucurându-ne de resursele pe care le-am dobândit deja. Ne aflăm, în acest răstimp, în starea de consumare a acelei plăceri  endorfinice.

Privitor la această stare, o serie de studii bazate pe imagistica fMRI arată că atunci când mirosim un parfum, atingem ceva, gustăm ceva, fluxul sanguin creşte în cortexul senzorial proporţional cu tăria senzaţiei respective. Scurt timp după aceasta,  fluxul sanguin creşte şi în zona cortexului orbito-frontal, dar proporţional cu ceea ce afirmă subiectul referitor la plăcerea resimţită. Chiar şi plăceri mai abstracte, cum sunt ştigul bănesc sau muzica bună, se corelează tot astfel în cortexul orbito-frontal. Se pare că fiecărei forme de plăcere îi corespunde un grup distinct de neuroni din această zonă, 10% din neuronii din cortexul orbito-frontal funcţionând ca senzori ai plăcerii, unii încă de la naştere, alţii devenind ulterior senzori specifici, ca urmare a unor experienţe plăcute deja trăite cândva.

O serie de variaţii ale parametrilor (proprietăţilor) mediului înconjurător sau ale mediului intern sunt sesizate de organe specializate de simţ, care iniţiază impulsuri nervoase ce ajung la zonele corespunzătoare de proiecţie corticală. Unele dintre ele ajung şi la cortexul orbito-frontal, dând coloratura hedonică în funcţie de secreţia concomitentă a opioidelor endogene (endorfină sau dinorfină).

Scanarea PET (tomografie pe baza emisiei de pozitroni) arată că nu numai cortexul orbito-frontal şi cortexul somato-senzorial se activează în cursul unei experienţe plăcute, ci şi cortexul circumvoluţiei copului calos, ventral pallidum-ul, precum şi unele regiuni din mezencefal.

Studiile efectuate prin tehnica imagistică numită tomografie prin emisie de pozitroni  (PET) au demonstrat că la persoanele în faţa cărora se  derulează filme evocând diverse evenimente (unele fericite iar altele triste sau chiar dezgustătoare) sporeşte fluxul sangvin în regiunea anterioară a circumvoluţiei copului calos, cunoscut ca jucând un rol important în conştientizarea evenimentelor şi în concentrarea atenţiei. Se poate spune că există o corelaţie pozitivă (de proporţionalitate) între conştientizarea unei emoţii şi nivelul fluxului sangvin în cortexul regiunii anterioare a circumvoluţiei copului calos.

 Când ne place ceva, chiar dacă e vorba de sentimentul de siguranţă sau de cel de confort social, are loc interacţiunea unor cantităţi sporite de opioide şi de canabinoide endogene cu receptorii opioidici şi, respectiv, cu cei canabinoidici.

Receptorii opioidelor endogene sunt rari în sistemul dopaminic, dar abundenţi în pallidum-ul ventral vecin. Injectarea opioidelor endogene în pallidum-ul ventral al unor şoareci le provoacă acestora o plăcere asemănătoare plăcerii generate de dulciuri (aşa cum ne arată expresia lor facială). Lezarea pallidum-ului ventral duce la dispariţia acestei expresii atunci când li se dau dulciuri. Anatomic şi funcţional, pallidum-ul ventral preia semnale de la nucleul acumbens şi trimite semnale către cortexul orbito-frontal.

Ceva diferit se petrece în creier atunci când ne gândim la ceva plăcut. La evocarea evenimentului plăcut care a fost memorat (sau chiar şi atunci când doar se ivesc elemente conjuncturale legate de acel eveniment, denumite aluzii sau, în engleză, cues) o serie de semnale nervoase plecate din cortexul orbito-frontal determină aria ventrală a tegmentului mezopontin (VTA) să-şi sporească productia de dopamină pe care o eliberează în nucleul accumbens.

Date obţinute prin imagistică (fMRI şi PET) arată că în creierul unui om care se gândeşte la o plăcere pe care a mai trăit-o sau despre care a aflat că poate fi obţinută, se activează nucleul amigdalian şi cortexul frontal (care, împreună, reglează comportamentul emoţional legat de planurile făcute privind dobândirea recompensei) precum şi acea regiune din mezencefal în care se găseşte aria ventrală a tegmentului mezopontin.

Este interesant faptul că activarea nucleului amigdalian al unui subiect uman supus unui stimul emoţional este semnificativ crescută dacă acesta închide ochii.

http://www.physorg.com/news172246492.html

La obţinerea acelei plăceri se activează striatum-ul ventral (inclusiv nucleul accumbens) şi cortexul orbito-frontal, descris de mulţi autori ca un analizor al conţinutului hedonic al trăirii unei experienţe de viaţă, moment când sunt resimţite semnele plăcerii (mulţumirea, satisfacţia şi bucuria). Atunci când este vorba de simţul gustului, se mai activează şi nucleul parabrahial aflat în punte.

Trebuie spus, însă, că lucrurile par a fi ceva mai complicate. Nu tot nucleul accumbens participă la procesarea plăcerii ci numai zona lui anterioară. O lucrare publicată în iulie 2008 scoate în evidenţă faptul surprinzător că stimularea electrică la animale de experienţă a zonei posterioare a nucleului accumbens (sau micro-injectarea dopaminei la acest nivel) declanşează un comportament de frică ce aminteşte de groaza inspirată de vecinătatea unui animal de pradă.

http://www.addictionadvisor.co.uk/addiction-treatment/

   Dopamine-shown-to-induce-both-desire-and-dread.html

 

*

Adesea, la baza comportamentelor voluntare nu stă, într-un mod explicit, plăcerea, ci voinţa de a le promova.

Într-o lucrare publicată în iulie 2008 s-a demonstrat faptul că atunci când are loc ingestia de hrană sau atunci când are loc administrarea de droguri, potenţarea sinaptică pe termen lung (long-term synaptic potentiation - LTP), implicată în memorare şi învăţare, se produce numai dacă este vorba de un comportament voluntar promovat de voinţă. Deoarece studiile experimentale legate de efectul drogurilor sunt efectuate pe animale, auto-administrarea drogurilor poate fi interpretată drept voinţă.

http://www.physorg.com/pdf136641109.pdf

Şobolanii cărora li s-a administrat cocaină de către experimentatori (drogare pasivă) nu au dezvoltat potenţare sinaptică pe termen lung la nivelul neuronilor producători de dopamină din aria ventrală a tegmentului mezopontin. Acest proces are loc numai în cazul auto-administrării, cu menţiunea importantă că, dacă este vorba de cocaină, LTP persistă trei luni în lipsa drogului (trei luni echivalente cu câteva zeci de ani la om), pe când în cazul unor plăceri naturale, LTP dispare la şobolani după numai trei săptămâni de-a lungul cărora produsul ce a generat respectiva plăcere naturală nu mai este consumat.

Vrerea (voinţa), aşa cum a definit-o Berridge în 1996, se referă la dispoziţa de a acţiona în conformitate cu ce ştim că ne-a plăcut anterior. Expresia comportamentală a vrerii este cea corespunzătoare unei anticipări a recompensei hedonice şi este sub controlul sistemului dopaminic. Atât plăcerea cât şi vrerea pot exista fără a fi conştientizate ca atare, aşa cum se petrec, adesea, lucrurile în procesul hrănirii.

Circuitul dopaminic al recompensării este activat chiar şi la şoarecii lipsiţi de capacitatea de a simţi gustul dulce. Studii electro-fiziologice (decembrie 2007) arată că are loc, chiar şi în aceste condiţii, o activare a neuronilor din nucleul accumbens. Preferinţa lor pentru sucroză (în raport cu îndulcitorul fără calorii sucraloză) se dezvoltă numai după zece minute după încheierea unei sesiuni de hrănire, iar  neuronii din circuitul dopaminic al recompensării se activează cu o întârziere la fel de mare.

www.physorg.com/news125752754.html

La fel, atributul de noutate al unui lucru, faptul de a fi neaşteptat, faptul de a avea un impact emoţional, activează circuitul dopaminic al recompensării, generând un comportament de căutare, de explorare, fără ca plăcerea să fie implicată în vreun fel. Se apreciază că există un "centru cerebral al noutăţii" reprezentat de aria ventrală a tegmentului mezopontin (VTA) şi de substantia nigra. Împreună cu hipocampul, aceşti centri nervoşi determină creierul să vadă în noutate un bonus motivaţional de a începe explorarea, întrezărind la orizont o recompensă sub formă de plăcere.

Aşadar, fiinţele vii pot beneficia de răsplata oferită pentru prestarea unui comportament, printr-un mecanism care presupune două componente funcţionale şi psihologice distincte: plăcerea şi vrerea, care pot fi măsurate şi influenţate separat.

De exemplu, plăcerea care răsplăteşte comportamentul de hrănire implică receptorii opioidici şi receptorii GABA/benzodiazepinici (ultimii fiind aflaţi în nucleul parabrahial din punte şi primind impulsuri nervoase direct din nucleul tractus solitarius) iar substratul anatomic este axat pe analizorul gustativ şi pe formaţiunea ventral pallidum.

Vrerea de a mânca (şi de a dobândi, astfel, pe lângă hrană, şi plăcerea de a savura mâncarea) implică, însă, activarea sistemului dopaminic mezo-cortico-limbic şi, în mod special, a nucleului accumbens dar şi a nucleului amigdalian.

Se ştie că o concentraţie scăzută a dopaminei în nucleul accumbens (ca urmare, de exemplu, a administrării de antipsihotice) duce la scăderea dorinţei (a vrerei) pentru obţinerea plăcerii, fără a diminua, însă, intensitatea plăcerii, o dată ce ea se dobândeşte. Scăderea nivelului dopaminei în creier face ca animalul de experienţă (chiar dacă este înfometat) să fie nepăsător la prezenţa hranei în imediata sa vecinătate,  deşi dacă alimentul respectiv i-ar fi introdus în gură, ar savura gustul  lui plăcut (aşa cum l-ar trăda mimica feţei). Şobolanii supuşi unui astfel de experiment pot chiar muri de inaniţie, cu hrana sub bot.

Dezactivarea zonei bazo-laterale a nucleului amigdalian  are un efect la fel de interesant: după ce au mâncat, şobolanii, în loc să se retragă pentru a se odihni, manifestă din nou vrerea de a mai mânca dar, reajunşi la vasul cu hrană, se abţin. Aceste elemente permit autorilor să creadă că există două circuite cerebrale diferite care controlează motivarea comportamentelor de căutare şi de consum (septembrie 2009).

http://www.physorg.com/news171643402.html

Aşa dar, sistemul mezo-cortico-limbic este egal implicat atât în componenta plăcere (bazată pe secreţia opioidelor endogene) cât şi în componenta vrere (bazată pe secreţia dopaminei) a efectului de recompensare a comportamentelor benefice. Nodul unde se intersectează cele două componente este situat la nivelul ariei ventrale a tegmentului mezopontin (VTA) unde terminaţiile axonilor neuronilor din nucleul arcuat al hipotalamusului descarcă β-endorfină peste terminaţiile axonilor neuronilor producători de GABA, oprindu-i să mai inhibe neuronii producători de dopamină (cu alte cuvinte, îi lasă pe aceştia din urmă să producă în voie dopamină şi să o expedieze în zona periferică a nucleului accumbens şi în cortexul orbito-frontal).

Inundarea nucleului accumbens cu dopamină crează starea necesară de alertă care împinge organismul la o căutare activă, iniţial fără obiectiv bine precizat şi apoi mai clară, ca o reacţie specifică situaţiei respective. Aşa se naşte dorinţa de a prelungi sau de a repeta prioritar activitatea recompensată prin plăcere. Când satisfacerea acestor nevoi este deplină, creşte concentraţia relativă a serotoninei în nucleul accumbens şi respectivul comportament este stopat. Ca rezultat, apare săturarea.

*

Plăcerea poate fi obţinută pe multiple căi.

Astfel, simţim plăcere atunci când  satisfacerea dorinţelor noastre ia forma unui cadou primit din partea cuiva sau atunci când satisfacerea dorinţelor noastre este doar un rezultat al întâmplării (al norocului).

 Cel mai adesea, însă, viitorul beneficiar al unei plăceri pune în lucru, în prealabil, un anumit comportament voluntar ce vizează satisfacerea necesităţilor sale şi, în  măsura în care este posibil, dobândirea plăcerii, ambele oferite de programul genetic ca recompensă individului pentru ceea ce a face în propriul lui folos.

Principalele comportamente răsplătite hedonic sunt:

-căutarea şi consumarea hranei şi apei, căutarea sau amenajarea unui adăpost sau cuib, căutarea şi realizarea interacţiunilor de natură sexuală precum şi a tot ce ţine de creşterea progeniturii până când aceasta ajunge la rândul ei capabilă să se reproducă;

-extragerea informaţiei din sisteme încă necunoscute fiinţei respective (la oameni cititul, învăţatul,  interesul pentru programele de ştiri, navigarea pe internet, găsirea răspunsurilor la diverse întrebări, rezolvarea problemelor, inclusiv a celor matematice, aprecierea surprizelor care te pot pune în situaţia de a afla în scurt timp ceva ce nu ştiai încă, cercetarea ştiinţifică în vederea descoperirilor etc.);

-dansul, exerciţiile sportive fizice şi intelectuale, fie ca atare, fie sub forma jocurilor sportive;

-evitarea monotoniei prin alternarea sau prin schimbarea comportamentelor, căutarea noutăţilor;

-aprecierea ca amuzante, a unor gesturi sau a unor vorbe surprinzătoare, neaşteptate;

-explorarea spaţiului înconjurător prin plimbări, prin drumeţie şi prin călătorii, tendinţe nomade, migratorii, explorarea (de către cosmonauţi) a spaţiului cosmic etc.;

-angajarea în competiţii de orice fel (chiar şi cu sine însuşi) în vederea perfecţionării fizice, spirituale, intelectuale etc., în competiţii având drept scop acela de a-i învinge pe ceilalţi competitori, în angajare de pariuri etc.;

-intrarea în posesia a cât mai multor bunuri materiale;

-dobândirea atenţiei semenilor, a notorietăţii, a popularităţii, cultul personalităţii;

-manipularea şi dominarea semenilor, inclusiv prin frică şi teroare;

De regulă, un comportament menit să satisfacă nevoile biologice şi psihologice este prilejuit de ivirea unei stări de disconfort asociat unei lipse (foame, sete, frig etc.) stare detectată ca atare de către sistemele hipotalamice de măsurare neîntreruptă a parametrilor fizico-chimici ai mediului intern; respectivul comportament este încurajat şi de plăcerea întrevăzută a surveni în cazul reuşitei.

Plăcerea este o stare afectivă care nu poate exista de una singură (aşa cum reuşeşte fericirea, de exemplu). Plăcerea poate fi doar însoţitoare a unor senzaţii, precum şi a unor activităţi.

Plăcerea colorează afectiv senzaţiile dobândite prin intermediul celor cinci mari analizori (gustativ, olfactiv, tactil, auditiv şi vizual).

Astfel, senzaţiile pot fi descrise ca fiind plăcute, neplăcute sau neutre (adică nici plăcute şi nici neplăcute).

Se poate vorbi, de exemplu, de un miros plăcut (un parfum bun), de un gust plăcut (gustul dulce al zahărului), de o mângâiere plăcută (dar nu din partea oricui...), de o melodie plăcută, de o imagine plăcută.

Se poate observa că sintagmele "miros plăcut" şi "gust plăcut" sunt echivalente cu "miros bun" şi "gust bun", tot astfel cum calificativul "plăcut", ataşat unor senzaţii auditive şi vizuale, poate fi înlocuit adesea cu calificativul "frumos". Atingerea, însă, nu poate fi nici bună şi nici frumoasă, ci doar plăcută, neplăcută, sau nici plăcută şi nici neplăcută.

Rezultă că plăcerea este o stare afectivă care poate fi descrisă (într-o oarecare măsură) orientându-ne după cât de bun şi cât de frumos pare subiectului obiectul generator de senzaţii.

Aşa cum foarte frumos scrie Gabriel Liiceanu în „Uşa interzisă” (2002): "Cei mai mulţi oameni trăiesc fără "partea de sus" a limbii, acolo unde fiinţa fiecăruia dintre noi ajunge să rostească cântând, acolo unde spiritul nostru intră în unduire şi poate să lunece, să plutească, să se strecoare, să pătrundă, să ajungă, să iniţieze, să revină şi să se retragă, să bată adică ţărmul lucrurilor cu valurile fără sfârşit ale cuvintelor".

 În altă ordine de idei, plăcerea este o stare afectivă care însoţeşte multe dintre activităţile noastre. Explicaţia faptului că desfăşurăm adesea şi activităţi neplăcute este că, astfel, evităm neplăceri şi mai mari (cu alte cuvinte, suntem mânaţi de frică).

O trăsătură importantă a plăcerii este durata ei limitată. Mai curând sau mai târziu, intervine saturarea (sau chiar plictiseala). Persoana, sătulă de o experienţă care încetează să-i mai fie plăcută, se orientează către o altă experienţă senzorială (sau către o altă activitate) care să-i poată împrospăta plăcerea (variatio delectat).

Plăcerea care recompensează reuşita comportamentului de căutare, găsire şi utilizare a resurselor necesare supravieţuirii (la nivel de individ şi la nivel de specie) este, astfel, denumită plăcere naturală.

Plăcerea declanşează o serie de comportamente, în mare parte înăscute. Cea mai cunoscută reacţie (existentă din totdeauna la oamenii de pretutindeni) este zâmbetul.

Zâmbetul adevărat este generat de acea parte a creierului care procesează emoţiile fără conştientizare, comandând contracţia muşchilor zygomaticus major (care înalţă colţurile gurii),  partea inferioară a muşchiului orbicularis oculi şi partea orbitală a aceluiaşi muşchi (care ridică faţa, micşorează fantele palpebrale, face încreţituri la colţurile ochilor si coboară uşor sprâncenele).

 La oameni, multe alte forme de comportament (ascultarea muzicii, dansul, socializarea etc.) sunt recompensate, de asemenea, prin dobândirea unor plăceri apreciate ca fiind naturale.

Plăcerile naturale nu se concretizează întotdeauna în desfătări senzoriale. Aşa este cazul comportamentelor altruiste, care, totuşi, se bucură şi ele de recompense, de vreme ce ajung, de multe ori, să fie repetate.

http://www.admin.cam.ac.uk/news/dp/2010020901

Există, însă, multe alte comportamente orientate către găsirea, luarea în posesie şi consumarea unor "bunuri" care nu au legătură cu supravieţuirea (şi care, adeseori, chiar defavorizează supravieţuirea), comportamente a căror încheiere cu succes generează şi ea o recompensă, dar sub forma unor plăceri mai curând nenaturale.

 O astfel de recompensă (care poate fi analizată numai în condiţii de laborator) este cea prilejuită de stimularea nemijlocită a unor regiuni ale creierului, fie prin impulsuri de curent electric continuu sau de curent electric alternativ din domeniul radiofrecvenţelor (utilizându-se electrozi introduşi în creier, adică 'Deep Brain Stimulation' - DBA), fie prin curenţi electrici obţinuţi prin inducţie magneto-electrică (TMS, adică 'Transcranial Magnetic Stimulation'), fie prin injectarea în respectivele regiuni cerebrale a unor substanţe chimice (neurotransmiţători sau droguri de abuz).

Caracteristic acestui tip de recompensă este faptul că nu este urmată de saţietate; animalele de experienţă care se autostimulează în aceste moduri (prin apăsarea unui levier) o fac fără încetare, până ce mor de foame, de sete şi de epuizare.

Faptul că senzaţia de plăcere poate fi provocată şi prin introducerea în profunzimea creierului a unui electrod (o sârmuliţă subţire), urmată de stimularea electrică a zonei cerebrale respective cu impulsuri de joasă tensiune sau cu curent alternativ de radiofrecvenţă, a permis o definire ceva mai precisă a  senzaţiei de plăcere, prin punerea ei în legătură cu anumite structuri din creier. A devenit evident că substratul plăcerii pre-există (sub formă potenţială) în programul genetic şi se concretizează printr-un cablaj cerebral specific în anumite zone responsabile pentru emoţia plăcerii.  Aceleaşi zone pot fi stimulate, de altfel, şi în mod natural (în lipsa electrozilor), graţie impulsurilor nervoase sosite din alte zone ale creierului.

Rezultatele celebrului experiment efectuat în 1954 de către Olds şi Milner arată ca auto-stimularea electrică a unei regiuni din creier, aflată undeva între hipotalamusul lateral şi tegmentul ventral, pe traseul fasciculului medial al creierului (forebrain medial bundle FMB) are o capacitate de încurajare, de consolidare pozitivă a unor anumite comportamente, mai puternică decât hrana şi apa (desigur, în situaţia în care animalele ar fi înfometate, respectiv însetate).

Prin apăsarea unui levier, un impuls electric (adică o variaţie a tensiunii care generează un curent electric de scurtă durată) este aplicat în regiunea mai sus menţionată prin intermediul unui electrod intracerebral. Plăcerea resimţită apare brusc, odată cu stimulul, şi se stinge rapid, imediat după sfârşitul impulsului. Auto-stimularea electrică nu este afectată de fenomenul saturaţiei, în sensul că, deşi efectul plăcut al unui astfel de stimul electric se stinge curând, repetarea la foarte scurt timp a aceluiaşi stimul oferă o plăcere identică (aşadar, nu este necesară alternanţa unor stimuli plăcuţi diferiţi, ca în cazul plăcerilor naturale). Din expresia facială a animalului de experienţă ne dăm seama că acestuia îi place foarte mult efectul stimulului, atât de mult încât apasă, iar şi iar, levierul care descarcă stimulii electrici în creierul său.

În clinicile de neuro-chirurgie sunt utilizate, de peste o jumătate de secol, tehnici de stimulare cerebrală profundă (deep brain stimulation sau DBS) care au, uneori, rezultate extraordinare.

În cele mai multe cazuri electrozii sunt plasaţi în zone aparţinând sistemului limbic. Unii pacienţi au declarat că stimulii electrici (sub formă de curenţi de înaltă frecvenţă) le-au provocat, într-o manieră abruptă, o plăcere generalizată, o stare de bine caracterizată prin acceptarea şi aprobarea deplină a situaţiei în care se găseau la momentul respectiv (Higgins et al., 1956). Alţi pacienţi au declarat că simt plăceri neaşteptate şi ciudate în diferite părţi ale corpului (Heath, 1963). Mulţi izbucnesc în hohote de râs, devin foarte prietenoşi şi cooperanţi dar nu pot identifica motivele acestei schimbări a dispoziţiei sufleteşti.

Pacienţii cărora li s-au introdus electrozi în talamus, în formaţiunile septale sau în regiunea cenuşie mezencefalică periventriculară devin euforici, deoarece constată că le-au dispărut ca prin farmec toate suferinţele pe care le aveau până atunci. O femeie respectabilă de 48 de ani, din momentul în care a apăsat pe butonul care declanşa stimularea electrică printr-un electrod plasat în regiunea ventrală postero-laterală a talamusului drept, a început să apese compulsiv pe buton, mărturisind că este sub imperiul unei stări ciudate, cu coloratură erotică.

Stimularea circumvoluţiei fuziforme şi a celei parahipocampice produce veselie şi râsete, venind în sprijinul ipotezei conform căreia regiunea anterioara a circumvoluţiei corpului calos (o parte a creierului care procesează atât plăcerea, cât şi durerea) este implicată în actul motor al râsului, în timp ce cortexul bazal al lobului temporal este implicat în aspectele emoţionale care declanşează râsul.

Stimularea nucleului accumbens din emisfera cerebrală stângă schiţează o jumătate de zâmbet în partea dreaptă a feţei iar stimularea nucleului accumbens din emisfera dreaptă schiţează o jumătate de zâmbet în partea stângă a feţei. Stimularea concomitentă a ambilor nuclei accumbens generează un zâmbet complet ce ilustrează o stare de deplină euforie.

S-a constatat că dacă se trimit stimuli electrici în cei doi nuclei accumbens prin tehnica de stimulare cerebrala profundă (utilizată la cei afectaţi de boala Parkinson, sindromul Tourette, depresie s.a.), pacientul are brusc o senzaţie de înseninare, de înviorare şi de creştere a interesului pentru ceea ce se petrece în jurul sau.

Recompensa oferită fiinţei pentru comportamentul de consum abuziv de droguri sau de joc compulsiv de noroc constă, de asemenea, în plăceri ne-naturale, de vreme ce sunt urmate de disconfort sever în caz de sevraj precum şi de nenumărate alte suferinţe pe plan fizic, psihic şi social.

Nu numai recompensarea în sine ci şi anticiparea recompensării este însoţită de creşterea nivelului de dopamină în striatum (unde afectează motivaţia, activitatea psihomotorie şi dorinţa de a obţine recompensa hedonică) şi în cortexul prefrontal (unde activează memoria de lucru şi anticiparea recompensării).

Într-o lucrare publicată în ianuarie 2011 se demonstrează, cu ajutorul imageriei funcţionale de rezonanţă magnetică (fMRI), existenţa unui important curent dopaminic în striatum-ul ventral şi în cel dorsal (cu deosebire nucleul accumbens) atunci când melomanul supus investigării RMN îşi ascultă muzica preferată. În intervalul de timp în care subiectul aşteaptă să înceapă respectiva piesă muzicală se activează nucleul caudat. Ascultătorul este străbătut, pe parcursul audiţiei, de fiori (chills) ce coincid cu valurile succesive de dopamină ce se deplasează de-a lungul sistemului mezo-limbic al recompensării. Numărul de fiori în unitate de timp, împreună cu intensitatea fiorilor permit aprecierea cantitativă a plăcerii resimţite.

               http://www.nature.com/neuro/journal/vaop/ncurrent/full/nn.2726.html

           Există unele diferenţe între modul în care funcţionează circuitul recompensării la bărbaţi şi la femei. La bărbaţi, activarea striatum-ului în faza de anticipare a recompensării este mai mare decât la femei iar la femei activarea cortexului frontal în momentul dobândirii recompensei est mai intensă ca la bărbaţi.

Drogurile de abuz scurt-circuitează cele cinci simţuri, acţionând direct pe circuitul dopaminic mezo-cortico-limbic şi oferind, astfel, plăceri ne-naturale dar intense. Prin intensitatea lor, plăcerile sunt atât de agresive încât creierul încearcă să se protejeze, reducând numărul de receptori de dopamină sau/şi de opioide, fapt ce creează toleranţă, şi, în cele din urmă, dependenţă.

Plăcerile, atât cele naturale cât şi cele ne-naturale, sunt memorate, ca fiind recompense oferite  în schimbul comportamentului aducător de plăcere.

Fiinţa vie poate fi, însă, recompensată pentru faptul de a se fi comportat într-o manieră benefică, chiar fără să o ştie (fără ca măcar să simtă vreo plăcere asociată acelei recompense). Astfel, creierul îşi "poate da seama" de conţinutul caloric al hranei ingerate fără a apela, pentru aceasta, la niciunul dintre cele cinci simţuri cunoscute. Ca urmare a ingerării unei hrane cu conţinut caloric ridicat, creierul captează semnale gastro-intestinale de natură metabolică, lipsite de conotaţie hedonică, semnale ce pot recompensa într-un fel sau altul organismul pentru faptul de a fi ales sucroza bogată în calorii şi nu sucraloza care, deşi dulce, nu are valoare energetică.

Studii publicate în 2007 arată că secreţia dopaminei, o dată declanşată, se prelungeşte aproximativ o oră. Circuitul dopaminic al recompensării funcţionează de la sine (ca volantul unui motor) mult timp după ce omul respectiv se gândeşte deja la altceva (la ceva nu la fel de plăcut ca la început). Dar, uneori, nici nu e nevoie de ceva plăcut ca să se amorseze circuitul recompensării. El porneşte chiar şi doar ca urmare a proiectării pe un ecran a unei imagini plăcute, dar arătată un timp atât de scurt încât nici măcar nu e percepută conştient (se prezintă sub forma unui semnal subliminal). După expuneri de 120 de milisecunde ale unor imagini cu conţinut negativ, se instalează o stare hipotimică acompaniată de emoţiile corespunzătoare (de exemplu, frica, atunci când imaginea era înfricoşătoare); dacă, însă, durata este de doar 40 de milisecunde, se instalează doar starea hipotimică. Când durata de expunere a imaginii este de ordinul secundelor, oamenii conştientizează emoţiile, percepând reacţiile propriului corp precum şi acţiunile pe care le întreprind în legătura cu stimulul emoţional respectiv.

Nu se poate spune, de exemplu, că prima ţigaretă fumată este plăcută (dimpotrivă). Este, însă, suficient ca nicotina inhalată cu această ocazie să se fixeze pe receptorii nicotinic-acetilcolinici aflaţi în membrana neuronilor producători de dopamină din aria ventrală a tegmentului mezopontin (VTA), ca să se pună în mişcare timp de cel puţin o oră circuitul dopaminei, zis şi circuit al recompensării.

Cel mai simplu mod de a aborda natura şi conţinutul senzaţiei numită plăcere este cel de a o compara cu o altă senzaţie fundamentală, opusă plăcerii, şi anume, cu durerea (sau, mai general, cu suferinţa). Conform teoriei psihanalizei (Freud), oamenii îşi urmează un instinct fundamental atunci când evită durerea şi disconfortul, precum şi atunci când urmăresc să dobândească plăcere.

Cu toate acestea, nu de puţine ori, plăcerea coexistă cu durerea (masochism, autoflagelare etc.) sau cu frica, aşa cum sunt hedonofobia sau frica de plăcere, atunci când plăcerea este considerată, din diferite motive, vinovată (cel mai adesea ca fiind legată de nefericirea celorlalţi)  sau cum este plăcerea multora de a urmări filme "horror".

Stress-ul stimulează sistemul nervos autonom simpatic, ceea ce duce la secreţia adrenalinei şi, în acelaşi timp, determină nucleul arcuat al hipotalamusului sintetizeze pro-opio-melanocortină (POMC) care se descompune în ACTH şi  β-endorfină. ACTH este hormonul care, în final, determină glandele suprarenale să secrete cortizon iar β-endorfina intervine pentru combaterea durerilor.

*

Creierul este astfel structurat şi cablat (din naştere) încât să poată oferi fiinţei căreia îi aparţine o stare cât mai îndelungată de bine,  adică o dispoziţie sufletească eutimică lipsită de suferinţe (dureri).

A te afla într-o stare de bine înseamnă a-ţi putea ocupa timpul fără a te afla sub presiunea lui, în tihnă (leisure), lipsit de griji, nestingherit, netulburat.

Mecanismul neuro-endocrin prin care este promovată şi menţinută starea de bine nu este identic cu mecanismul prin care este declanşată starea de plăcere. Dacă plăcerea este rezultatul interacţiunii dintre β-endorfina secretată de nucleul arcuat al hipotalamusului şi receptorii opioidici µ1 inseraţi în mebrana multor alţi neuroni din creier, starea de bine este, mai curând, rezultatul interacţiunii dintre  encefalină şi receptorii δ opioidici  ai neuronilor cerebrali.

Se pare că encefalinele (şi nu endorfinele) sunt responsabile pentru tonusul hedonic bazal, adică pentru aşa numita stare de bine.

Skoubis şi colaboratorii (2005) au făcut o descoperire importantă. Protocolul experimental a prevăzut ca, timp de trei zile la rând, şoareci normali, şoareci deficienţi în β-endorfină şi şoareci deficienţi în proencefalină să primească ser fiziologic în timpul dimineţii, când se aflau într-o anumită încăpere. După-amiază, în timp ce se aflau în altă încăpere, unii dintre ei au primit din nou ser fiziologic dar alţii au primit naloxon (care blochează receptorii opioidici µ). În după-amiaza celei de a patra zi, toţi şoarecii au fost supuşi la un test, fiind lăsaţi să intre în orice încăpere voiau. Şoarecii normali şi cei deficienţi în β-endorfină au realizat un puternic reflex condiţionat aversiv la naloxon (evitând să petreacă timp îndelungat în încăperea în care li se administrase naloxon). Şoarecii deficienţi în proencefalină nu au arătat aversiune la naloxon, ei fiind, totuşi, capabili să se comporte aversiv la multe alte substanţe (cum ar fi, de exemplu, agoniştii receptorului opioid k sau clorura de litiu), demonstrând, astfel, că nu sunt lipsiţi de capacitatea de învăţare asociativă.

Într-un experiment separat, şoareci normali, şoareci deficienţi în β-endorfină şi şoareci deficienţi în proencefalină au demonstrat că sunt capabili, în egală măsură, să realizeze un reflex condiţionat preferenţial pentru locurile în care li se administrase anterior morfină. Aceste date sugerează că encefalinele şi nu endorfinele sunt acelea care pot media stările afective de fond şi că nici eliberarea de endorfină, nici cea de encefalină nu joacă un rol critic în asocierea dintre efectul de recompensare al opioidelor exogene administrate (de exemplu, morfină) şi indiciile contextuale administrării lor (încăperea în care li s-a administrat morfină, de exemplu).

 Studii publicate în 2007, efectuate pe şoareci modificaţi genetic, au furnizat noi surprize în domeniu. Astfel, s-a constatat că şoarecii lipsiţi de gena pentru receptorul µ1 sunt afectaţi cu totul altfel pe plan emoţional în comparaţie cu şoarecii lipsiţi de gena pentru receptorul δ. De exemplu, lipsa receptorului µ1 desfiinţează efectul analgezic al morfinei, creşte sensibilitatea la stimulii dureroşi şi elimină riscul dezvoltării dependenţei de morfină (fapt relevat de Matthes încă din 1996) dar, interesant de ştiut, diminuează şi  riscul de adicţie la alte droguri cum sunt alcoolul, canabinoidele şi nicotina, chiar dacă fiecare din aceste droguri interacţionează cu receptori diferiţi. Această abordare genetică scoate în evidenţă faptul că receptorii µ se comportă ca nişte comutatoare convergente care mediază efectele de încurajare (ranforsare) atât direct (cum este cazul morfinei) cât şi indirect (cazul drogurilor de abuz ne-opioidice).

Şoarecii lipsiţi de receptorul δ (sau, cum se mai spune, şoareci δ-receptor knok-out) au un comportament anxios şi depresiv.

Aşa cum s-a menţionat mai sus, opioidele endogene activează aria ventrală a tegmentului mezopontin (VTA). Aşa devine explicabilă atractivitatea unor acţiuni care, la prima vedere, sunt aversive, aşa cum sunt riscurile de orice fel sau autoflagelarea prin durere. Acestea pot activa sistemul VTA pe calea eliberării de opioide endogene ca urmare a stresului.

Adesea, în aceste situaţii, motivarea apetitivă are câştig de cauză în faţa celei normale, aversive, care ar dicta sustragerea de la respectivul comportament. În asemenea situaţii contează şi faptul că efectul de motivare apetitivă persistă un timp după stoparea bruscă a stimulilor dureroşi, ceea ce permite cogniţiei să constate că stresul nu este periculos.

În anul 2006 a fost publicat un articol în care autorii (Zubieta et al.) afirmă că au evidenţiat pentru prima dată faptul că sistemul dopaminic se activează puternic atunci când unei persoane i se administrează stimuli dureroşi, mai cu seamă atunci când durerea resimţită are o  coloratură emoţională mai intensă (de exemplu, asocierea ei cu frica). Examenul imagistic fMRI identifică nucleul accumbens, putamenul şi nucleul caudat ca principalele regiuni în care are loc o creştere marcată a consumului de oxigen, asociat nivelului de durere resimţită.

http://www.eurekalert.org/pub_releases/2006-10/uomh-pap101806.php

 

 

Cuprins                                                       Repurtarea succesului