înapoi                                                                                                                  înainte

Aversiunea, Dezgustul, Dispreţul

             Aversiunea este o emoţie fundamentală, instinctivă, menită să avertizeze organismul în legătură cu riscurile intrării în contact (sau în relaţii prea strânse) cu ceva ce îi va aduce, cu mare probabilitate, prejudici.

 

Stările de aversiune îmbracă numeroase înfăţişări, printre care se numără dezgustul, repulsia, sila, oroarea, antipatia, dezaprobarea, contrarietatea naturală, incompatibilitatea, antagonismul natural, opunerea naturală, teama de a pierde un bun râvnit sau aflat deja în posesie, teama de ceva ce ar putea deveni ofensiv, vătămător sau dăunător, teama de a pierde libertatea de acţiune (teama de constrângere, de silnicie).

Aversiunea determină persoana să-şi întoarcă privirea, să-şi schimbe direcţia de deplasare (dacă, evident, este în curs de deplasare), să se întoarcă din drum şi să se îndepărteze, mai mult sau mai puţin grăbit, de sursa aversiunii.

Reacţia provocată de aversiune (evitarea sursei aversive) este substanţial diferită de cea provocată de frică. De altfel, şi mecanismele cerebrale ale fricii sunt altele decât cele ale aversiunii, la fel ca şi regiunile din creier care se activează.

Aversiunea faţă de un lucru se explică prin asocierea (instinctivă sau dobândită) a acelui lucru cu stimuli neplăcuţi sau chiar dureroşi. În aceste condiţii, aversiunea se poate manifesta chiar şi faţă de situaţii considerate îndeobşte ca fiind generatoare de plăcere.

Se poate demonstra (pe animale de experienţă) că dacă ingestia unui aliment este asociată cu stimuli ce provoacă în mod natural greaţă sau dezordini gastro-intestinale, are loc dezvoltarea rapidă a aversiunii faţă de respectivul aliment.

Şoarecii alergici la ovalbumină evită să bea soluţii care conţin acest alergen. Instalarea aversiunii este marcată de creşterea activităţii metabolice la nivelul nucleilor amigdalieni (nucleul central şi nucleul bazo-lateral). Are loc, de asemenea, potenţarea de lungă durată a sinapselor de la nivelul proiecţiilor plecate de aici către cortexul insular implicat în achiziţia şi memorarea aversiunii proaspăt dobândite. Alte cercetări au arătat că lezarea nucleului caudat este urmată, printre altele, de o reacţie aversivă faţă de hrană.

Cortexul insular poate fi împărţit în două regiuni: cortexul insular gustativ şi cortexul insular visceral. Primul recepţionează stimulii gustativi iar cel de-al doilea recepţionează stimulii sosi de la viscere şi poate genera senzaţia de greaţă. Acest fapt este important atunci când sunt administrate anti-emetice, majoritatea lor comportându-se ca blocanţi ai receptorilor serotoninici de tip 3.

            http://www.uoguelph.ca/news/2012/10/disgusted_rats.html

Printre mediatorii chimici ce intervin în procesul de instalare a aversiunii, un loc important îl ocupă substanţa P şi neurokininele, care interacţionează cu receptorii neurokininici din subtipul NK1, având ca efect activarea receptorilor de tip N-methyl D-aspartat (NMDA). Substanţa P este prezentă în creier (la nivelul terminaţiilor nervoase dintr-o seri de zone bine definite), în ganglionii rădăcinilor dorsale din măduva spinării, în piele, în plămâni şi în intestine. Capsaicina (care se află în concentraţii mari în ardei iute, piper şi alte condimente) provoacă descărcări de substanţă P ce dau naştere la usturime şi durere.

Secvenţa amino-acizilor care alcătuiesc substanţa P este H-Arg-Pro-Lys-Pro-Gln-Gln-Phe-Phe-Gly-Leu-Met-NH2. La om, substanţa P coexistă cu serotonina în acei neuroni ai rafeului dorsal care îşi proiectează axonii către emisferele cerebrale, la fel cum coexistă cu dinorfina şi cu GABA în neuronii cu spini (spiny neurons) din striat.
        În acest fel, neuronii eliberează un "cocktail" de mediatori chimici, dintre care substanţa P din structurile mezencefalice şi din materia cenuşie a periaqueductului dorsal ar fi implicată în generarea stărilor aversive.

Encefalina inhibă eliberarea substanţei P.

Într-o serie de maladii (artrite, fibromialgie, dureri de spate etc.) se înregistrează concentraţii crescute ale substanţei P. Calea substanţa P -- receptori neurokininici NK1 pare a fi implicată şi în stări ca greaţă sau depresie, anxietate sau stress. Substanţa P este implicată mai curând în frica de durere decât în durerea însăşi.

Şoarecii lipsiţi de receptorii NK1 nu răspund la substanţa P şi nu reacţionează prin plăcere la administrarea morfinei, dar nici nu suferă la încetarea administrării acesteia (sevraj).

*

Dezgustul este o emoţie provocată de obiecte percepute ca murdare, necomestibile, infestate sau infectate.

Dezgustul are valoarea unui avertisment privind caracterul nociv al ingurgitării unor obiecte dăunătoare sănătăţii.

Există dezgust fizic (legat de mirosul rău, gustul rău sau de neplăcerea produsă de atingerea unui obiect sau a unei fiinţe) precum şi  dezgust moral (provocat de perspectiva nedorită a unor interacţiuni interpersonale sau sociale). Gama situaţiilor ce pot genera dezgust este, însă, mult mai mare.

Imaginile unor răni, ale unor cadavre, viermi, insecte etc. pot fi dezgustătoare, la fel şi gustul unor alimente, unele mirosuri precum şi  atingerea unor obiecte sau o apropiere de natură sexuală de parteneri nedoriţi etc.

Expresia facială a dezgustului este caracterizată de coborârea sprâncenelor şi încreţirea nasului. Gura este deschisă ca şi când persoana respectivă ar pronunţa cuvântul "câh" (sau, la englezi, bleaghhh).

    http://www.faceturn.com/index.php

Dezgustul poate genera reacţii instinctive, cum ar fi leşinul sau voma.

Există şi aşa numitul "dezgust moral" faţă de tot ce este incorect, dezgust despre care se spune, metaforic, că "ne lasă un gust rău".

Într-un studiu (ale cărui rezultate au fost publicate în februarie 2009) au fost identificate mişcările feţei unor voluntari atunci când aceştia gustă ceva neplăcut, privesc fotografii care înfăţişează obiecte scârboase sau se supun unor tratamente umilitoare. Mişcările faciale au fost examinate inclusiv prin efectuarea electromiogramei asociate contracţiei muşchiului levator labii, contracţie care ridică colţurile gurii şi încreţeşte nasul.

Autorii, constatând că este vorba, în toate cazurile, de acelaşi tip de mişcări, ajung la concluzia că sensul nostru moral sofisticat prin care delimităm binele de rău derivă din preferinţele noastre înnăscute pentru tot ce are gust bun şi din aversiunea faţă de substanţele cu gust rău, adică de diferenţa dintre ce este hrănitor şi ce este otrăvitor.

http://www.artsci.utoronto.ca/main/news-archives/psychologists-shed-light-on-origins-of-morality-study-suggests-bad-behaviour-really-does-leave-a-201cbad-taste-in-your-mouth201d

S-a constatat că oamenii  cu leziuni la nivelul insulei şi al putamenului nu reacţionează (cum ar fi de aşteptat) atunci când li se arată imaginea unei toalete murdare şi nu sunt capabili să recunoască o expresie facială care exprimă dezgust sau alte semne nonverbale ale dezgustului.

S-a constatat (august 2009) că oamenii bolnavi de psoriazis recunosc cu oarecare dificultate semnele de dezgust manifestate de cei care se uită la leziunile lor cutanate. Cortexul lor insular se activează mai puţin intens decât cel al oamenilor care nu suferă de această boală de piele, fapt ce le permite să facă faţă mai uşor reacţiei emoţionale de aversiune pe care ar putea să o stârnească celor din jur.

http://www.physorg.com/news170597428.html

Pacienţii cu maladia Huntington care au leziuni ale insulei au, deasemenea, dificultăţi în recunoaşterea expresiei faciale de dezgust. Studii efectuate în 2006 pe bolnavi de epilepsie cărora le fuseseră implantaţi în scop terapeutic electrozi în creier, demonstrează că, atunci când li s-au arătat fotografii ale unor chipuri dezgustate, li s-au activat neuroni aflaţi în regiuni bine precizate ale insulei. Alţi neuroni, atât din insulă cât şi din zone din jurul insulei, nu s-au activat  în acel timp. Neuronii care se activează la dezgust nu răspund la imaginea unor chipuri înfricoşate, a unor chipuri cu expresie fericită sau a unor chipuri cu expresie neutră.

Regiunea anterioară a insulei joacă un rol major atât în organizarea răspunsurilor provocate de dezgust în propriul corp cât şi în recunoaşterea semnelor de dezgust la alţii.

În mod deosebit, insula dreaptă este cea care se activează mai mult, în timp ce nucleii amigdalieni nu se activează, fapt ce aduce o dovadă în plus privind diferenţa mare ce există între dezgust şi frică. Regiunea anterioară a insulei este conectată la alte regiuni ale creierului implicate în gust, miros precum şi în controlul viscerelor.

Interesant este faptul că insula se activează şi la auzul unor afirmaţii mincinoase care se dovedesc a fi dezgustătoare. Activarea insulei anterioare (dar şi a formaţiunii striatum ventral) are loc ca urmare a umilirii sau  desconsiderării, precum şi  în alte cazuri de dezgust moral.

Toronchuk şi  Ellis (2007) pledează pentru includerea sistemului neural care organizează răspunsurile de dezgust în rândul sistemelor emoţionale primare enumerate de Panksepp, deoarece sistemul dezgustului apare filogenetic ca răspuns la ameninţarea mediului intern de către germeni patogeni şi toxinele lor.

            http://www.tandfonline.com/doi/abs/10.1080/02699930701334419

Ignorarea avertismentelor generate de frică şi de dezgust creşte mult probabilitatea apariţiei diverselor suferinţe ale căror principal semn este durerea.

 

Dispreţul este o emoţie apropiată de dezgust, marcată, însă de o inerentă componentă interpersonală. Spre deosebire de dezgust, care este rezultatul unei violări a purităţii fizice, dispreţul semnalizează o violare a ierarhiei sociale. Expresia facială a dispreţului este menită să comunice anturajului un sentiment de superioritate morală.

 Studii de imagerie funcţională de rezonanţă  magnetică fRMI au dus la constatarea că la persoanele cărora li se arată imagini cu feţe dispreţuitoare li se activează cortexul prefrontal, cortexul parietal, cortexul occipital, regiunea anterioară a circumvoluţiei corpului calos, lobul insular, nucleii amigdalieni, circumvoluţia fuziformă, talamusul şi nucleul putamen. S-a constatat, printre altele, că privitul unor feţe dispreţuitoare activează nucleii amigdalieni în aceeaşi măsură ca şi privitul unor feţe dezgustate. Deasemenea, s-a constatat că, spre deosebire de femei, bărbaţii răspund mai intens la feţele dispreţuitoare decât la cele dezgustate. În plus, s-a mai constatat că femeile răspund mai intens la feţe dispreţuitoare masculine decât la feţele dispreţuitoare feminine.

 

   Cuprins                                                               Curiozitatea, Interesul, Apetitul, Atracţia