înapoi                                                                                       înainte

 

Dispoziţia sufletească

 

        Dispoziţia sufletească este o stare emoţională de fond, stabilă de-a lungul unui interval relativ mare de timp.

        În rândurile ce urmează vor fi analizate numai dispoziţii sufleteşti  ale unor persoane aşa zis "sănătoase mintal" (deşi este dificil de stabilit cu precizie punctul dincolo de care un om sănătos riscă să intre în rândul bolnavilor nevrotici, adică în rândul acelor persoane care prezintă tulburări anxioase, obsesiv-compulsive, isterice, ipohondriace, profund depresive etc., dar care sunt perfect conştienţi de  prezenţa acestor tulburări).

         În orice caz, nu va fi vorba aici de dispoziţia sufletească a unor bolnavi cu tulburări psihotice (adică acele persoane afectate de halucinaţii, deliruri, oameni rupţi de realitate, cu gândirea şi personalitatea complet dezorganizate şi care (element important) nu au conştienţa tulburărilor de care suferă.

         În aceste condiţii, dispoziţia sufletească a unei persoane considerată sănătoasă din punct de vedere mintal poate fi descrisă, după caz, ca fiind:

-eutimie (normotimie)

-hipotimie (depresie psihică)

-hipertimie (excitaţie psihică)

-implicare (flow)

-înălţare (high)

 

Eutimia (normotimia) descrie o stare sufletească normală, neutră sau chiar uşor pozitivă (la modul rezonabil), o stare de linişte şi de pace a minţii, de voioşie.

Se ştie endorfinele şi encefalinele au efecte pozitive asupra dispoziţiei sufleteşti (spre deosebire de dinorfine, considerate a fi generatoare de disconfort).

Se pare, însă, din rândul primelor două opioide endogene mai sus menţionate, encefalinele (şi mai puţin endorfinele) sunt responsabile pentru tonusul hedonic bazal.

Skoubis şi colaboratorii lui (2005)  au făcut o  descoperire importantă. Protocolul experimentului pe care l-au aplicat în cercetarea lor prevedea ca, timp de trei zile la rând, şoareci normali, şoareci deficienţi în β-endorfină şi şoareci deficienţi în pro-encefalină să primească ser fiziologic în timpul dimineţii, dar numai atunci când se aflau într-o anumită încăpere. După-amiază, în timp ce se aflau într-o altă încăpere, unii dintre şoareci au primit din nou ser fiziologic iar alţii au primit naloxon (blocant al receptorilor opioidici µ). În după-amiaza celei de a patra zi, toţi şoarecii au fost supuşi la un test, fiind lăsaţi să intre în orice încăpere voiau. Şoarecii normali şi cei deficienţi în β-endorfină au dobândit un puternic reflex condiţionat aversiv la naloxon (evitând să petreacă timp îndelungat în încăperea în care li se administrase naloxon). Şoarecii deficienţi în pro-encefalină nu au arătat aversiune la naloxon, deşi, aşa cum s-a putut dovedi, nu erau lipsiţi de capacitatea de învăţare asociativă (fiind capabili, de exemplu, să se comporte aversiv la agoniştii receptorului opioid k precum şi la LiCl).

Într-un experiment separat, şoareci normali, şoareci deficienţi în β-endorfină şi şoareci deficienţi în pro-encefalină au demonstrat că sunt capabili, în egală măsură, să realizeze un reflex condiţionat preferenţial pentru locurile în care li se administrase anterior morfină. Aceste date sugerează că encefalinele (şi nu endorfinele) sunt acelea care intervin în realizarea stării afective de fond şi că nici eliberarea de endorfină, nici cea de encefalină nu joacă un rol critic în asocierea dintre efectul recompensant al opioidelor exogene administrate (de exemplu, morfină) şi indiciile contextuale (clues) administrării lor (încăperea în care li s-a administrat morfină, de exemplu).

http://onlinelibrary.wiley.com/doi/10.1111/j.1460-                                             9568.2005.03956.x/abstract

Studii efectuate în 2007 pe şoareci modificaţi genetic au furnizat noi surprize în domeniu. Astfel, s-a constatat că şoarecii lipsiţi de gena pentru receptorul µ (care leaga preferenţial endorfine) sunt afectaţi cu totul altfel pe plan emoţional, în comparaţie cu şoarecii lipsiţi de gena pentru receptorul δ (care leagă preferenţial encefaline)

De exemplu, lipsa receptorului µ desfiinţează efectul analgezic al morfinei, creşte sensibilitatea la stimulii dureroşi şi elimină riscul dezvoltării dependenţei de morfină (fapt relevat de Matthes încă din 1996) dar (fapt interesant) diminuează şi riscul de adicţie la alte droguri, cum sunt alcoolul, canabinoidele şi nicotina, şi asta chiar dacă aceste droguri interacţionează cu receptori diferiţi. Această abordare genetică scoate în evidenţă faptul ca receptorii µ se comportă ca nişte comutatoare convergente care mediază efectele de încurajare a consumului de droguri (ranforsare) atât direct (cum este cazul morfinei) cât şi indirect (cazul drogurilor de abuz neopioidice).

Şoarecii lipsiţi de receptorul δ (sau, cum se mai spune, şoareci δ-receptor knok-out) se remarcă printr-un comportament anxios şi depresiv.

http://www.sciencedaily.com/releases/2007/10/

071014163647.htm

Interacţiunea moleculelor de opioide cu receptorii δ generează starea emoţională care stă la baza eutimiei, iar lipsa acestei interacţiuni generează dezordini afective.

 Antonimul eutimiei este distimia, iar aceasta din urmă are două forme de manifestare: hipotimia şi hipertimia. Aşa cum s-a menţionat la începutul acestui capitol, stările ce vor fi descrise în cele ce urmează sunt stări care, deşi pot avea, uneori, asemănări cu stările nevrotice, nu ating intensitatea psihotică.

 

Hipotimia (denumită şi depresie psihică) este caracterizată fie prin anxietate, fie prin disforie (fie, concomitent, prin ambele stări menţionate).

Prin anxietate se înţelege o stare sufletească având componente cognitive, somatice, emoţionale şi comportamentale care, împreună, crează o stare prelungită de teamă şi de grijă. Starea sufletească de anxietate se manifestă, din când în când, şi prin suferinţe trupeşti (cum sunt respiraţia scurtă, durerea în piept, durere de cap, palpitaţii, transpiraţie, dilatarea pupilelor ş.a.).

Persoanele care suferă de anxietate au tendinţa de a interpreta ca periculoase situaţii ambigue (care ar putea fi, într-adevăr, în anumite condiţii, periculoase).

Oamenii permanent temători şi anxioşi se disting de ceilalţi printr-o activare anormală a cortexului cerebral insular. Se ştie, de altfel, că zona anterioară a insulei joacă un rol cheie în sesizarea pericolului şi în promovarea măsurilor ce trebuie luate pentru evitarea acestui pericol. Nivelurile crescute (dar între limite normale) ale activării insulei sunt favorabile reuşitei comportamentului de evitare a primejdiei;  nivelurile anormal de mari indică, însă, o stare de anxietate.

Există două feluri de stări de anxietate: gândirea anxioasă (stare meditativă, grijă) şi excitarea anxioasă (frică intensă, panică).

Examinarea prin imagerie funcţională de rezonanţă magnetică (fMRI) a arătat că în gândirea anxioasă creşte activitatea regiunii inferioare a lobului frontal stâng (regiune care este asociată cu vorbirea) iar în excitarea anxioasă creşte activitatea regiunii inferioare a lobului frontal drept (regiune care este considerată ca fiind implicată în punerea în prim plan a acelor informaţii ce au semnificaţie de pericol precum şi în elaborarea răspunsurilor la acestea). Se mai remarcă hiperactivitatea nucleului amigdalian şi a hipocampului. Starea de nesiguranţă este asociată cu un semnal crescut înregistrat la nivelul circumvoluţiei corpului calos şi cu un semnal scăzut în nucleul caudat.

Starea de depresie se realizează mai cu seamă ca urmare a unei insuficiente interacţiuni a serotoninei (secretată de neuronii din nucleii rafeului, distribuiţi de-a lungul trunchiului cerebral) cu receptorii serotoninei (aflaţi pretutindeni în creier dar, în concentraţii mai mari, în hipocamp şi în scoarţa cerebrală).

 Reducerea experimentală a concentraţiei serotoninei în creierul unor persoane sănătoase (prin tehnica de deprivare a triptofanului) a scos la iveală faptul că bărbaţii devin mai impulsivi (chiar dacă nu afirmă că se simt rău). Puse în aceleaşi condiţii, femeile devin deprimate şi mai precaute (2008). Atât la bărbaţi cât şi la femei are loc, pe plan somatic,  pregătirea organismului în vederea unei eventuale riposte la pericolule întrevăzute (tensiunea arterială creşte, pulsul se accelerează, are loc inhibarea sistemului digestiv şi imunitar, în vederea economisirii resurselor de energie).

 

 

Creşterea nivelului de serotonină duce la o percepţie redusă a stimulilor emoţionali şi la manifestări estompate ale emoţiilor (timo-anestezie). "Cantitatea" de gânduri pe unitate de timp scade. Dorinţele sexuale dispar, mobilitatea locomotorie scade. Eventualele gânduri suicidale ale hipotimicilor nu îşi mai fac apariţia. Serotonina este uneori numită molecula placidităţii, a serenităţii. Nivelurile mari de serotonină în creier sunt, uneori, asociate cu înclinaţia de a-i domina pe ceilalţi (dominanţă socială).

Dimpotrivă, scăderea nivelului de serotonină în creier duce la căutarea interacţiunilor sociale. Gândurile se succed cu rapiditate, apare agresivitatea (uneori şi cu coloratură sexuală).

Cu ajutorul tehnicii imagistice SPECT (single photon emission computed tomography), un grup de cercetători olandezi (mai 2008) au cercetat densitatea receptorilor de serotonină şi a celor de dopamină în talamus, în punte şi în mezencefal (cunoscute ca zone în care este activă serotonina) precum şi în striatum (cunoscut ca zonă în care este activă dopamina) la pacienţi diagnosticaţi cu anxietate socială generalizată (numită şi fobie socială, caracterizată de teama legată de impresia  proastă pe care ar putea să o producă altora). Rezultatele au demonstrat implicarea sistemului dopaminergic în patogenia anxietăţii sociale generalizate.

http://www.eurekalert.org/pub_releases/2008-05/

sonm-aad051208.php

Tot în mai 2008 au fost date publicităţii rezultatele obţinute în urma scanării cu ajutorul tomografiei prin emisie de pozitroni (PET) a creierelor unor pacienţi depresivi netrataţi medicamentos, utilizându-se trasori capabili să indice localizarea şi concentraţia receptorului de serotonină 5HT1a şi a receptorului opioidic µ (care leagă în special β-endorfina).

Concentraţia receptorilor de serotonină a fost mai mică atât în hipocampul drept cât şi în cel stâng (în comparaţie cu valorile similare măsurate la voluntarii sănătoşi din lotul de control). Scăderea concentraţiei receptorilor de serotonină a fost proporţională cu gravitatea depresiei şi cu probabilitatea lipsei de răspuns la antidepresive. Rezultate asemănătoare s-au înregistrat şi pentru receptorii µ-opioidici.

http://www.eurekalert.org/pub_releases/2008-05/

uomh-ddb050708.php

Într-o lucrare publicată în decembrie 2009 se arată că administrarea prelungită de inhibitori selectivi ai recaptării serotoninei (paroxetin) unor pacienţi hipotimici  le poate modifica în mod substanţial personalitatea, alături de o îmbunătăţire pe o lungă durată a dispoziţia sufleteşti. Autorii constată faptul că două trăsături principale ale personalităţii, neuroticismul şi extraversiunea, sunt modulate de serotonină. Mai mult încă, autorii remarcă faptul că genele asociate cu neuroticismul se suprapun în mare măsură cu genele asociate  depresiei psihice.

http://www.sciencedaily.com/releases/2009/12/

091207164846.htm

Pe lângă scăderea concentraţiei cerebrale a serotoninei, modificarea concentraţiei cerebrale a noradrenalinei (secretată de locus coeruleus) joacă şi ea un rol important în etio-patogenia depresiei psihice.

Un număr de pacienţi cu depresie majoră nu beneficiază de medicaţia ce corectează dezechilibrele neurotransmiţătorilor serotonină şi dopamină. Aceşti pacienţi se dovedesc, însă, sensibili la medicamentele ce cresc nivelul  GABA în creier.

Într-adevăr, dezechilibrele privind nivelul GABA joacă un rol important în producerea unor afecţiuni ca dezordinea distimică bipolară, schizofrenia şi anxietatea (2010).

 http://www.sciencedaily.com/releases/2010/03/

100301102803.htm

GABA oferă efectul necesar de inhibiţie ce calmează acea activitate cerebrală excesivă care, la depresivi, generează o gândire negativă anormală.
     Într-o lucrare publicat
ă în martie 2010 se arată că hormonul neurosteroid tetrahidropregnanalon cunoscut  şi ca alopregnanalon, inhibă stress-ul, acţionând la nivelul receptorilor GABA şi generând starea de calm.

            http://www.physorg.com/pdf188138283.pdf

Unii cercetători cred că administrarea la depresivi a unor şocuri electrice convulsivante ar conduce la o resetare a echilibrului glutamat - GABA.

Se pare că prezenţa în concentratii crescute a proteinei C-reactive (mai cunoscută ca marker al bolii inflamatorii) favorizează instalarea stării de depresie.

            http://www.eurekalert.org/pub_releases/2012-12/

jaaj-elo122012.php

În practica medicală sunt folosite şi alte medicamente capabile să pună capăt dispoziţiei sufleteşti depresive. Aşa sunt ketamina (antagonist al receptorului NMDA glutamic) şi scopolamina (antagonist al receptorului colinergic muscarinic, considerat a fi supra-exprimat la cei care suferă de depresie) (martie 2010).

http://www.eurekalert.org/pub_releases/2010-03/

e-ang030110.php

Efectele ketaminei asupra stării depresive sunt spectaculoase. Chiar şi administrarea unei doze mici duce la revenirea imediată la o stare eutimică (spre deosebire de alte antidepresive utilizate pe scară largă, ale căror efecte se instalează după luni de administrare), şi aceasta deoarece ketamina interactionează cu un sistem diferit de neurotransmiţători, stimulând eliberarea glutamatului care este urmată de refacerea sinapselor interneuronale deteriorate de stress şi de creşterea gradului de conectivitate neuronală.

             http://medicalxpress.com/news/2012-10-ketamine-

defeats-chronic-depression.html

Gradul de activare a unor zone cerebrale la pacienţii anxioşi (după încheierea tratamentului) poate fi un ghid pentru aprecierea eficacităţii acestui tratament. Cei la care se activează mai cu seamă cortexul frontal şi mai puţin nucleii amigdalieni atunci când se uită la imagini înfricoşătoare au fost aceia care au beneficiat mai mult de tratamentul cu antideprimante (venlafaxină) spre deosebire de cei la care se activează mai puternic nucleii amigdalieni (cunoscuţi ca fiind implicaţi în detectarea ameninţării) decât cortexul frontal (implicat în controlarea reacţiilor exagerate la aceste ameninţări).

Un studiu al eficacităţii tratamentului anxietăţii, bazat atât pe relatările pacienţilor cât şi pe scanarea prin imagerie funcţională de rezonanţă magnetică fMRI a creierului (mai 2008) arată că nivelul anxietăţii scade numai atunci când, ca răspuns la contemplarea unor chipuri înfricoşătoare, are loc o intensificare a activării cortexului prefrontal (care controlează răspunsul la ameninţări) simultan cu o scădere a activării nucleului amigdalian (care detectează ameninţările).

Un alt studiu (ianuarie 2009) arată că o activitate crescută la nivelul nucleului amigdalian este caracteristică acelor persoane care au tendinţa de a anticipa în permanenţă evenimente adverse în raport cu sine. Administrarea medicaţiei antidepresive la asemenea persoane are şanse de succes numai dacă şi regiunea anterioară a circumvoluţiei corpului calos demonstrează, la rândul ei, o activitate crescută.

http://www.sciencedaily.com/releases/2009/01/

090102082250.htm

Optogenetica este o tehnică ce permite trimiterea cu precizie, de-a lungul unor fibre optice, în zone specifice ale creierului, a unor pulsuri de energie luminoasă,  prin care pot fi stimulaţi neuroni sau sinapse individuale. Flexibilitatea şi subţirimea fibrelor optice fac ca introducerea lor în creierul animalelor de experienţă să fie suportată uşor, acestea putând să se mişte în continuare nestânjenite.

În prealabil, este introdusă în zona studiată o proteină sensibilă la lumina unui laser, astfel încât prin injectarea bine localizată printr-o fibră optică a luminii devine posibilă excitarea sau inhibarea (după dorinţă) a neuronilor.9

Aşa s-a constatat, de exemplu, că stimularea unui circuit neural distinct din nucleul amigdalian (cunoscut a fi asociat cu frica) are un efect paradoxal, şi anume, determină animalul să-şi asume riscul atunci când se simte ameninţat.

http://med.stanford.edu/ism/2011/march/anxiety.html

    Starea de anxietate poate fi declanşată de stress. În creier există nişte receptori numiţi neurokinin 1 (NK1R), care leagă aşa numita substanţă P, eliberată ca urmare a stress-ului (substanţa P este în bună parte responsabilă de starea de anxietate).

     S-a observat asocierea stării de anxietate cu scurtarea telomerelor, fără, însă a se putea preciza relatia cauză-efect. Au fost lansate o serie de speculaţii conform cărora depresia ar sta la originea unui fenomen de îmbătranire prematură.

            http://www.sciencedaily.com/releases/2012/07/

                                         120711210102.htm

De asemenea, un rol important în depresie îl joacă sistemul canabinoidelor endogene. Cercetări publicate în 2007 arată că administrarea drogului URB597 la pacienţi depresivi are efecte benefice, explicabile prin capacitatea acestui drog de a bloca degradarea chimică a endo-canabinoidelor.

http://www.eurekalert.org/pub_releases/2005-12/

mu-nad121305.php

Autorii unei lucrări publicate în 2011 cred că sursa stării de anxietate s-ar putea afla în viscere, mai curând decât în cap. Ei spun că flora bacteriană din intestine (circa un miliard de miliarde de bacterii) influenţează procesele chimice din creier şi, implicit, comportamentul şi dispoziţia sufletească. Modificarea compoziţiei naturale a florei bacteriene ca urmare a administrării unor antibiotice poate duce la creşterea nivelului factorului neurotrofic în creier (brain derived neurotrophic factor - BDNF).

http://www.medicalnewstoday.com/releases/225622.php

Într-o lucrare publicată în iunie 2008 se arată la şobolanii asupra cărora se experimentează restricţia calorică, creşterea nivelului grelinei  (grelina este un hormon produs în tractul gastro-intestinal, menit a iniţia semnale care să comunice creierului nevoia de hrană, numit, de aceea, hormonul foamei)  are efecte antidepresive, atenuând anxietatea generată de stress.

Există, de asemenea, modificări la nivelul ADN care, se pare, favorizează instalarea stării de depresie psihică. Au fost autopsiate (iulie 2008) cadavre ale unor oameni care s-au sinucis (ca urmare a depresiei) şi s-a constatat că nivelul metilării ADN din creier era semnificativ crescut.

http://www.medicalnewstoday.com/articles/116736.php

Cercetări efectuate în 2005 au arătat că stimularea electrică a unei mici arii din cortexul frontal produce la unii pacienţi deprimaţi o remisiune remarcabilă şi durabilă.

Studii imagistice demonstrează că există corelaţie între gradul de depresie şi activitatea metabolică a regiunii subgenuale a circumvoluţiei corpului calos (aria Brodmann 25).

Se pare că zona susmenţionată se comportă ca o "poartă" prin care cortexul frontal implicat în procesele de gândire interacţionează cu regiunea limbică centrală, sediu preferat de procesare a emoţiilor negative. O arie 25 hiperactivă îngăduie acestor emoţii să copleşească atat gândirea  cât şi dispoziţia sufletească.

 http://edition.cnn.com/2012/04/14/health/battery-powered-                            brain/index.html?hpt=hp_c1

Implantarea bilaterală a unor electrozi în cei doi nuclei accumbens şi stimularea electrică a acestora i-au determinat pe pacienţii astfel trataţi să devină alerţi şi mult mai interesaţi de ambianţă. Unii dintre ei au spus că au impresia că s-a risipit un nor negru ce-i înconjurau, alţii şi-au exprimat pe loc tot felul de dorinţe, cum ar fi să joace popice, să iasă la plimbare ş.a.m.d., fără, însă, a observa că dispoziţia lor sufletească li s-a îmbunătăţit radical şi neputând spune când a fost pornită sau când a fost oprită stimularea electrică.

În iulie 2008 s-a arătat, de asemenea, că stimularea electrică bilaterală cu curenţi de înaltă frecvenţă la nivelul regiunii circumvoluţiei corpului calos are rezultate bune în depresie.

          http://esciencenews.com/articles/2011/01/31/

    brain.pacemakers. a.long.lasting.solution.fight.against.depression

          S-a constatat că stimularea profundă electrică a trei regiuni cerebrale diferte ale creierului (capsula internă, nucleul accumbens şi partea anterioară a circumvoluţiei corpului calos) are acelaşi efect, aceasta deoarece toate cele trei regiuni sunt interconectate prin intermediul fasciculului medial al creierului (medial forebrain bundle -MFB) care este corespondenta neurală a motivării acţiunilor ce au drept recompensă plăcerea.

          http://www.medscape.com/viewarticle/578352

          Sudii efectuate cu ajutorul metodei imagistice fMRI au demonstrat că la depresivi scade nivelul de conectare dintre acele regiuni cerebrale responsabile de comportamentul emoţional, de memorare şi de învăţare,  precum de luarea deciziilor. Creşte, în schimb, conectivitatea dintre zona dorsală a nucleului caudat (implicată în învăţare, motivare, emoţii) şi o anumită arie a cortexului frontal ce intervine în definirea scopurilor şi în reglarea comportamentului emoţional.

            http://www.biomedcentral.com/presscenter/pressreleases/

                                                 20111206

Disforia este o stare fiziologică emoţională şi/sau mentală neplăcută, mergând de la o simplă lipsă a stării de bine însoţită de o senzaţie de oboseală, insomnie, nehotărâre, confuzie, până la atacuri de panică sau de nefericire extremă. Printre receptorii aflaţi în membrana neuronilor din creier care mediază disforia şi depresia indusă de stress se numără  şi receptorii ∑ (sigma).

Administrarea dinorfinei duce la scăderea nivelului dopaminei din creier.

Dinorfina este considerată a fi „verişoara cea rea” a endorfinei. Deşi este un analgezic natural, dinorfina, contrar „verilor” ei, îi face pe oameni să se simtă nu euforici ci dimpotrivă, deprimaţi.

 

 

 După cum se vede în schema de mai sus, endorfina inhibă inhibarea de către neuronii GABA-ergici a neuronilor dopaminergici din aria ventrală a tegmentului mezopontin (VTA), lăsandu-i pe aceştia din urmă să secrete în voie dopamină către nucleul accumbens şi de aici, spre formaţiunile limbice şi spre cortex. Se ştie că activarea sistemului mezo-cortico-limbic stă la baza generării plăcerii dopaminice. Se mai observă că dinorfina inhibă terminaţiile axonilor dopaminergici, blochează eliberarea dopaminei şi atenuează, astfel, plăcerea dopaminică.

 În 2002, Zimprich a constatat că o porţiune din ADN-ul ce alcătuieşte gena dinorfinei poate fi prezentă (la indivizi diferiţi) într-una, în două, în trei sau chiar în patru cópii. Mai mult încă, deoarece această porţiune se află în zona promotorului care controlează cât de multă proteină se va sintetiza, faptul de a te naşte cu mai multe cópii te face să ai o concentraţie încă şi mai mare de dinorfină în creier.

Un caz particular îl reprezintă dezordinea premenstruala disforică (PMDD) din cadrul sindromului premenstrual (PMS), disforie care poate lua forma (în cazuri extreme) de furie ucigaşă sau de depresie sinucigaşă. Una din 20 de femei din SUA suferă 5-7 zile lunar de PMDD. Tensiunea premenstruală ar putea fi cauzată de intrarea în joc a receptorului GABA A care conţine subunitatea delta. Acest receptor joacă un rol important în controlul stării de conştienţă, este sensibil la anestezice şi  la alcool şi poate favoriza crize de epilepsie. Receptorul GABA A care conţine subunitatea delta este plasat în localizări nonsinaptice în circumvoluţia dentată.

Un alt caz special este disforia de gen (sex) de care suferă persoanele cu tulburări de identitate de gen, ce îşi simt trupul căzut în capcana unui sex greşit (transexuali). O altă formă de disforie este morfo-disforia, care îi afectează pe aceia care se consideră urâţi, diformi etc.

Există şi disforia provocată de medicamentele neuroleptice antipsihotice care blochează circuitul dopaminergic la nivelul cortexului frontal şi al nucleului accumbens.

În cazul dependenţei faţă de un drog, neadministrarea la timp a acelui drog produce disforie. De asemenea, administrarea unui antagonist al receptorilor µ-opioidici sau a unui agonist al receptorilor k-opioidici este urmată de disforie.

La cuplurile de îndrăgostiţi, lipsa un timp mai îndelungat a partenerului generează iritabilitate, anxietate, disforie.

Disforia este, adeseori, unul dintre simptomele hipoglicemiei.

Într-o lucrare publicată în 2008 se sugerează diferenţierea stării de depresie obişnuită, de starea de „dublă depresie”. Depresia dublă ar apărea atunci când o persoană suferind de o formă blândă de depresie manifestată doar de senzaţia lipsei de energie, cade într-o stare depresivă majoră marcată de lipsa oricărei speranţe într-o posibilă revenire la normal.

Autori propun definirea stării depresive majore pe baza simptomelor: dispoziţie scăzută, pierderea interesului şi a plăcerii, sentimentul inutilităţii sau al vinovăţiei, scăderea capacităţii de concentrare, nehotărâre şi gânduri suicidale.

 

Hipertimia este o stare de excitaţie psihică care se manifestă fie printr-o stare de expansivitate, fie printr-una de iritabilitate.

Persoana afectată resimte o creştere semnificativă a energiei sale psihice şi fizice precum şi o scădere a nevoii de somn. Vorbirea respectivei persoane este precipitată, fuga de idei este evidentă, atenţia este uşor de distras, cheltuielile băneşti pe care le face sunt exagerate iar judecata îi este afectată.

Cel aflat în stare de hipertimie tinde să se angajeze în acţiuni anormale, are un comportament agresiv (inclusiv cu tentă sexuală) sau intrusiv (băgăreţ).

Starea de expansivitate este marcată de euforie, care constă dintr-o stare exagerată de bine, adeseori superficială, manifestată prin semne de fericire intensă. Starea euforică nu este una obişnuită, de fiecare zi. Ea bate la ochi, atrage atenţia celor din preajmă, care se gândesc imediat la o intoxicare cu droguri (alcool, de cele mai multe ori).

Euforia este adesea însoţită de hiperactivitate şi de nesăbuinţă. Persoana se simte aleasă, aflată în misiuni speciale. Această rupere de realitate poate ajunge la un complex de grandoare, apropiindu-se de psihoză.

O persoană aflată în stare de excitaţie psihică poate simţi un impuls incontrolabil de a râde în situaţii pe care, în mod normal, nu le-ar fi găsit hazlii.

Starea de exaltare este asociată cu un comportament histrionic şi este întreruptă, uneori, de accese de furie sau de plâns.

Tulburările şi dezordinile ivite în starea sufletească se pot prezenta sub forma unor dezordini distimice cu caracter ciclic bipolar. La aceşti distimici, eutimia este prezentă doar ca o stare intermediară între cele două extreme (adică între faza de depresie şi cea de excitaţie psihică), o stare în care, deşi pacientul se bucură sau se întristează când ia cunoştinţă de un anumit eveniment ce are loc, nu se implică personal în respectiva trăire. Un studiu publicat în 1999 de D. L. Dunner arată că durata perioadelor de eutimie care survin (din când în când) la bolnavii cu dezordini distimice, separând episoadele depresive de cele hipertimice, este cuprinsă între 2 şi 30 de zile (media fiind de 8 zile); o situaţie similară se întâlneşte şi în depresia simplă (cu caracter unipolar), unde episoadele de depresie sunt şi ele separate de perioade de eutimie.

În cadrul tehnicii de stimulare magnetică transcraniană, aplicarea la distimici a unor stimuli magnetici de joasă frecvenţă în regiunea cortexului prefrontal dorso-lateral drept a avut ca rezultat imediat trecerea lor de la o stare majoră de depresie, la un episod de hipertimie.

 

Implicarea (flow) a fost descrisă în 1975 de către Csikszentmihalyi ca fiind dispoziţia sufletească în care ne aflăm când desfăşurăm o activitate care ne solicită toate cunoştinţele de care dispunem în domeniul respectiv precum şi toată forţa creatoare. Persoana aflată în stare de implicare este absorbită în întregime de activitatea în care este implicată, până la pierderea noţiunii de timp. Fiecare mişcare succede inevitabil precedentei, pe fondul unei depline satisfacţii dobândite cu ocazia fiecărui pas reuşit, ceea ce induce sentimentul lipsei de efort.

Are loc fenomenul uitării de sine, combinat cu sentimentul de a avea un control deplin în tot ceea ce face. Activitatea în sine pare a fi mai importantă decât rezultatul propriu zis al activităţii respective.

Aflată în stare de implicare, persoana este concentrată numai la ceea ce face, fiind adânc cufundată în momentul prezent, iar corpul o recompensează prin generare de endorfină, canabinoide endogene şi dopamină, molecule care induc, fiecare în felul ei, plăcere.

Pentru a putea genera starea de flow, activitatea desfăşurată trebuie să pară importantă, să fie ceva ce merită a fi făcut sau măcar a fi încercat. Dacă acea activitate solicită o îndemânare prea mare pentru respectiva persoană, încât riscă să fie ratată, ea poate genera anxietate. Dimpotrivă, dacă executantul dispune de gradul necesar de îndemânare dar activitatea este una de rutină, în loc de starea de implicare se instalează plictiseala.

 

Starea de înălţarea (high) este o dispoziţie sufletească destul de greu de definit prin cuvinte. Este resimţită, uneori, după consum de droguri dar şi în unele momente speciale ale vieţii, îndeosebi când se anunţă ca sigură primirea unei recompense, îndelung râvnită. O situaţie aparte o prezintă starea de înălţare a alergătorului de cursă lungă (runner's high).

Este vorba de o stare ce survine, la un moment dat, în cursul unui efort prelungit (alergare, înot etc.).

În cazul alergării (conform afirmaţiilor celor care practică acest sport), starea de înălţare se instalează după 60-90 minute sau după parcurgerea a 20 de km. Efectele se menţin câteva ore după încheierea exerciţiului fizic.

Semnele stării de înălţare cel mai des menţionate (de către cei care au trăit-o) sunt:

-atenuarea eventualelor dureri resimţite până la acel moment

-relaxare pe toate planurile

-optimism

-impresia persoanei respective că domină lumea (alergătorul se simte deasupra lumii, invincibil)

-sincronizare cu ritmul universal (timpul încetează să curgă)

-claritate în gândire, stare meditativă

-calm, indiferenţă până la placiditate

-disociere aparentă între trup şi minte (tălpile picioarelor par că nu mai ating pământul), mintea preia conducerea în competiţia cu un corp tot mai lipsit de importanţă, de care se desprinde, adesea contemplându-l de sus şi dându-i comenzi pe care corpul le execută necondiţionat)

-euforie, fericire

-plăcere, aproape de orgasm

Deoarece opioidele au asupra consumatorilor efecte similare celor furnizate de efortul prelungit, nu este de mirare că explicaţia stării de înălţare a alergătorului a fost legată de o ipotetică revărsare de endorfine în anumite regiuni ale creierului şi ale măduvei spinării.

Această ipoteză era credibilă în contextul în care era cunoscut faptul că în stress creşte producţia de pro-opiomelanocortină (POMC) în nucleul arcuat al hipotalamusului, produs care se descarcă în spaţiile interneuronale din creier (fie prin difuzie, fie în mod ţintit, de-a lungul axonilor către terminaţiile presinaptice). POMC ajunge, însă, prin sistemul venos port hipotalamo-hipofizar, şi în lobul anterior al hipofizei, de unde produşii de descompunere ai POMC (ACTH şi β-endorfină) ajung în torentul sangvin.

Se ştie că ACTH determină glandele suprarenale să secrete cortizon, care, împreună cu adrenalina, pregăteşte organismul pentru a face faţă stress-ului. De exemplu, în prezenţa unui agresor poate fi luată decizia de luptă sau decizia de fugă, ambele pretinzând un consum sporit de energie. Concomitent, β-endorfina face ca eventuala durere provocată de agresor să fie diminuată, astfel încât atenţia agresatului să nu fie abătută de la acţiunile pe care le-ar putea întreprinde în vederea propriei salvări.

Ulterior, s-au făcut experienţe pentru confirmarea sau infirmarea acestei ipoteze, rezultatele fiind contradictorii.

În 2004, Georgia Tech a administrat unor alergători (cu voia acestora), antagonişti ai β-endorfinei (naloxon sau naltrexol), care ocupă locurile de legare ale β-endorfinei pe receptorii µ, astfel încât eventuala revărsare de β-endorfină să rămână fără efecte. Cu toate acestea, alergătorii au trăit şi în aceste condiţii starea de înălţare, obligându-i pe cercetători să avanseze teoria conform căreia efortul prelungit poate duce la eliberarea unor cantităţi sporite de endo-canabinoide (anandamidă, de exemplu).

http://cannabisnews.com/news/18/thread18117.shtml

În martie 2008, Thomas Tolle şi colaboratorii lui au administrat unui număr de zece alergători un antagonist al β-endorfinei (diprenorfină) care intră în competiţie cu β-endorfina pentru ocuparea locurilor de legare pe receptorii µ (în sensul că sporirea concentraţiei de β-endorfină în raport cu cea a diprenorfinei are ca efect alocarea β-endorfinei a unui număr mai mare de locuri de legare la receptori  şi alocarea diprenorfinei a unui număr mai mic de locuri de legare la receptori. Dacă la un moment dat creşte concentraţia de β-endorfină în creier, scade gradul de ocupare de către diprenorfină a locurilor de legare pe receptori (în favoarea β-endorfinei, desigur).

Mai trebuie spus că diprenorfina injectată alergătorilor conţinea fluor radioactiv (18F) producător de pozitroni, astfel că prezenţa sa putea fi apreciată prin tehnica tomografiei pe baza emisiei de pozitroni (PET). Prin compararea imaginilor PET luate la începutul cursei, cu cele luate după două ore de alergare, s-a constatat o reducere semnificativă a gradului de ocupare de către diprenorfină a locurilor de legare pe receptori, în mod deosebit în regiunea prefrontală şi în regiunea limbică ale creierului, cunoscute ca jucând un rol important în procesarea emoţiilor. Mai mult încă, autorii au constatat o corelaţie pozitivă între creşterea gradului de legare de receptori a β-endorfinei în aceste zone şi nivelul euforiei şi cel al fericirii simţite de alergători după instalarea stării de înălţare (high).

http://www.eurekalert.org/pub_releases/2008-03/

uob-tmo030308.php

http://opioids.com/exercise/runners-high.html

dispoziţia sufletească specială de înălţare (high) este cea trăită de o mamă atunci când surprinde zâmbetul copilului ei de curând născut. Un studiu fNMR publicat în iulie 2008 arată că în astfel de momente se activează aceleaşi regiuni cerebrale (sistemul dopaminic) ca şi în cazul consumului de droguri de către persoanele dependente de droguri (aria ventrală a tegmentului mezopontin, striatum-ul ventral şi lobul frontal al cortexului).

            http://www.physorg.com/news134617756.html

http://www.addictionadvisor.co.uk/addiction-

treatment/Dopamine-shown-to-induce-both-desire-

and-dread.html

În ianuarie 2011 sunt aduse primele dovezi că plăcerea intensă trăită de melomani atunci când ascultă muzica preferată este asociată cu creşterea nivelului dopaminei în sistemul mezolimbic al recompenării precum şi în striatum-ul ventral şi dorsal, situaţie întru totul simlară cu cea întâlnită la consumatorii de droguri.

http://www.nature.com/neuro/journal/vaop/

ncurrent/full/nn.2726.html

De multă vreme sunt cunoscute efectele drogurilor cu acţiune deprimantă la nivelul sistemului nervos central (opioide, canabis, γ-hydroxi-butirat), a celor psiho-stimulante (amfetamina, metamfetamina, cocaina) şi a celor halucinogene (psihedelice, LSD, fenciclidin).

Efectul opiacelor opium (papaver somniferum), tinctura de opium (laudanum), morfină, heroină (diacetil-morfină), opiacee sintetice etc.asupra stării sufleteşti  este complex şi include şi starea de înălţare (high).

Există o proteină denumită factor neurotrofic cerebral (brain-derived neurotrophic factor - BDNF) a cărei activitate difera mult in adicţia la morfină, comparativ cu activitatea din . Morfina scade puternic concentraţia de BDNF în aria ventrală a tegmentului mezopontin contribuind, astfel, la activarea sistemului dopaminic de recompensare. Dimpotrivă, în adicţia la cocaină concentraţia de BDNF este crescută.

            http://www.eurekalert.org/pub_releases/2012-10/

                                    tmsh-msr100512.php

Iată câteva destăinuiri ale unor consumatori de opium: „opium-ul produce o senzaţie delicioasă de uşurinţă şi de confort, cu o creştere a moralului şi a capacităţilor intelectuale....nu este acea exaltare incontrolabilă pe care o provoacă alcoolul, ci exaltarea unor calităţi sufleteşti, căldura bunăvoinţei, dispoziţia de a întreprinde fapte măreţe, nobile şi binefăcătoare, un înalt devotament asociat cu încrederea în sine precum şi conştienţa propriei puteri. Opium-ul pare să-l facă pe om, pentru un timp, mai mare şi mai bun...”.

Un tânăr consumator de heroină descrie astfel ce simte imediat după ce îşi injectează drogul în venă: "este ca şi cum un om hărţuit din toate părţile şi care n-a dormit de două zile îşi rezolvă toate problemele şi ajunge, în sfârşit, în patul său, unde poate adormi în siguranţă".

Drogurile opioide (îndeosebi heroina) îşi încep acţiunea printr-o revărsare abruptă de plăcere, după care îl lasă pe utilizator mai multe ore într-un fel de ceaţă, în care acesta descoperă că principalul său scop în viaţă este să mai ia o doză.

Primul efect generat de administrarea heroinei este un val de euforie şi de relaxare; se instalează un sentiment de siguranţă şi de protecţie, asociat cu dispariţia fricii, a durerii, a foamei şi a anxietăţii.

Când heroina este inhalată sau fumată, această euforie este intensă şi cvasi-orgasmică. Timpul pare a sta în loc. Izvorul plăcerii pare a fi în abdomen, de unde o căldură delicioasă se răspândeşte în tot corpul. Urmează o oră de linişte, de încuviinţare, într-o profundă stare de bine, de autocontrol. Treptat, starea de euforie se transformă într-o stare de mulţumire relaxată, asemenea unui vis.

Toate acestea dispar, însă, după 3-5 ore de la administrarea drogului, ceea ce determină consumatorul să-şi mărească doză zilnică, ajungând (dacă resursele băneşti îi permit), la o creştere de peste 100 de ori a dozei faţă de doza iniţială. Atunci când administrarea drogului este întreruptă,  se instalează o dorinţă imperioasă de a-l procura şi consuma (craving).

Unii utilizatori de heroină fac o diferenţiere între starea iniţială de izbucnire (rush), care durează mai puţin de două minute şi se datorează impactului heroinei injectate cu creierul, şi starea de înălţare (high), care apare treptat, pe măsură ce heroina se transformă în morfină, morfină care difuzează din sânge spre creier.

Marijuana este considerată un drog de abuz; ea poate fi administrată prin fumat, prin adăugare în ceaiuri, în diferite băuturi, în prăjituri etc. Când „iarba” este fumată, efectele tetra-hidro-canabinolului (THC) apar după câteva minute (tahicardie, dilatarea bronhiolelor, înroşirea ochilor, stare euforică până la starea de înălţare - high) şi durează între o oră şi trei ore; în celelalte cazuri, efectul este simţit dupa 30 de minute până la o oră şi se menţine patru ore.

Consumatorul de marijuana sau haşiş constată o intensificare a senzaţiilor de gust, miros, văz şi auz; i se pare că totul devine mai luminos, sunetele auzite par mai clare şi mai intense, se instalează relaxarea pe fondul reducerii stresului. Timpul pare să curgă mai încet prelungind (aparent) plăcerea de a trăi. Creativitatea şi locvacitatea cresc în contextul unei lipse de inhibiţie iar eventualele dureri pre-existente (de exemplu, migrene sau crampe) sunt diminuate.

Mâinile încep să tremure, tegumentele se răcesc, gura se usucă, apare o senzaţie bruscă de sete şi de foame.

După câteva ore, euforia se risipeşte şi este înlocuită de somnolenţă şi chiar de depresie, anxietate, frică, panică.

Principalele droguri psihostimulente sunt amfetamina şi cocaina, ambele conducând la creşterea concentraţiei dopaminei si, în mai mică măsură, a serotoninei în creier.

Metamfetamina este şi ea un drog psihostimulent simpatico-mimetic, mult mai puternic, mai adictiv şi mai periculos decât amfetamina (în doze comparabile). Ea se prezintă sub formă de pulbere (speed, met, chalk) sau cristale (ice, crystal, glas) şi se administrează fie oral, fie prin injecţie, fie este trasă pe nas sau fumată.  În toate cazurile, metamfetamina duce la o stare sufletească de înălţare euforică şi de agitaţie, însoţită de tahipnee, tahicardie, aritmie, hipertensiune arterială, hipertermie, transpiraţie.

Administrarea metamfetaminei ascute simţurile, focalizează atenţia la stimulii consideraţi relevanţi (adică acei stimuli care au o legătură cu anticiparea dobândirii unei recompense) şi retrage atenţia de la alţi stimuli care anunţau starea de foame, de frică sau de oboseală. Este relevant faptul ca, începând cu 1942 şi până la moartea sa, Adolf Hitler a făcut zilnic injecţii intravenoase cu metamfetamină.

Cunoscutul campion de tenis Andre Agassi scrie într-o carte autobiografică următoarele: "cineva (...) pune o grămăjoară de pudră de metamfetamină pe măsuţă. O împarte şi o prizează. Îmi face şi mie o porţie. Prizez şi eu. (...) Mă încearcă un sentiment de regret, urmat de o tristeţe imensă. Apoi un val uriaş de euforie, care alungă orice gând negativ. Niciodată nu m-am mai simţit atât de viu, atât de plin de speranţă şi atât de încărcat de energie. Sunt cuprins de o dorinţă disperată de a face curat. Mă învârt prin casă, de la un capăt la altul. Şterg mobila de praf. Lustruiesc cada. Aranjez paturile".

Mecanismul neural al instalării dependenţei la metamfetamină a fost descris intr-un articol publicat în apilie 2008.

http://www.eurekalert.org/pub_releases/2008-04/

cp-mam040308.php

Inhalarea fumului produs prin încălzirea cocainei (aflată sub formă de bază liberă) are un efect cvasi-instantaneu, transportul cocainei de la plămâni la creier durând doar cinci secunde. Când cocaina ajunge la creier, consumatorul simte o schimbare bruscă a dispoziţiei sale sufleteşti, ca un fel de izbucnire (rush), după care starea de înălţare se menţine 5-10 minute.

Prizarea prafului de cocaină duce la absorbţia drogului prin mucoasa nazală iar efectul maxim se simte după un sfert de oră. Este vorba de instalarea unei stări de neastâmpăr, hiperactivitate, euforie, dilatarea pupilelor, creşterea tensiunii arteriale şi tahicardie. Interesul pe plan sexual poate să crească, iar eventuala senzaţie de foame se atenuează.

Sigmund Freud descrie efectele acestui „drog magic” astfel: „cocaina provoacă o înviorare, urmată de o stare euforică ce nu diferă cu nimic de voioşia unei persoane normale. Se simte o creştere a auto-controlului, a vitalităţii şi a capacităţii de muncă. Cu alte cuvinte, te simţi, pur şi simplu, normal, şi ţi-e greu să crezi că eşti sub influenţa vreunui drog. Poţi munci mult fără să te simţi obosit. Lipsesc efectele ulterioare neplăcute, cum sunt cele produse de consumul de alcool. Nu se iveşte absolut deloc vreo dorinţă imperioasă de a consuma o nouă doză de cocaină”.

Alte mărturisiri sună puţin diferit: „Intensitatea plăcerii resimţite este cu totul dincolo de experienţa umană. Cocaina oferă o minunată stare a conştienţei şi cea mai mare bucurie declanşată de faptul că simţi că trăieşti, că eşti viu”.

Auto-administrarea de către şobolani a cocainei potenţează sinapsele exitatorii din aria ventrală a tegmentului mezopontin VTA, potenţare care persistă timp de trei luni de abstinenţă, spre deosebire de auto-administrarea de zahăr (în general, de hrană naturală) unde persistenţa este mult mai redusă în timp.

În cazul în care şobolanii nu îşi auto-administrează drogul ci li se injectează, nu mai are loc potenţarea sinapselor glutamatergice exitatorii din VTA, ceea ce sugerează că modificările asociate consumului de cocaină nu sunt doar efecte de natură farmacologică ci implică un proces asociativ, formarea unei memorii care include circumstanţele auto-administrării drogului. Simpla refacere a acestor circumstanţe conduce la căutarea compulsivă a cocainei, în vederea auto-administrăriî unei noi doze.

http://www.physorg.com/pdf136641109.pdf

http://www.sciencedaily.com/releases/2008/07/

080730155352.htm

Dispoziţia sufletească a unei persoane, la un moment dat, poate fi descrisă cu ajutorul a trei parametri (prin parametru se înţelege o mărime măsurabilă) şi anume:

-gradul de încântare a persoanei, pe o scară de unităţi de la neplăcut impresionat la plăcut impresionat

-gradul de incitare (aţâţare) a persoanei, pe o scară de unităţi de la nepăsare până la intensă participare emoţional-afectivă

-gradul de auto-dominare a persoanei, pe o scară de unităţi de la complexul de inferioritate până la stăpânirea de sine şi chiar la aroganţă.

Practic, abordarea experimentală a stărilor sufleteşti prin care trece o persoană se bazează pe răspunsurile date de acea persoană la întrebări puse de experimentator. Răspunsurile pot fi date în manieră explicită, adică prin cuvinte, sau pot fi exprimate prin bifări puse în dreptul unor imagini care exprimă elemente ale stărilor sufleteşti.

Pot fi avute în vedere două aspecte legate de dispoziţia sufletească: gradul de plăcere resimţit (pleasure) şi gradul de incitare sau de implicare emoţională (arousal). Aprecierea dispoziţiei persoanei investigate se poate face cu ajutorul modelului circumplex al lui Russell (1980):

În fond, chiar şi simbolurile grafice de tip 'emoticon' sunt realizate într-o manieră oarecum asemănătoare, în speranţa că ar putea avea un anumit impact emoţional asupra privitorului.

 

 

  Simbolul emoticon a fost simplificat la extrem. De exemplu, chipul fericit de mai sus a ajuns să fie reprezentat de :), iar un chip trist este  :( .

         Creierul omenesc pare a fi astfel cablat încât să înţeleagă intenţiile unei persoane, dintr-o simplă privire a feţei acesteia.

Este vorba de conexiuni inter-neuronale dintre circumvoluţia fuziformă din emisfera dreptă şi nucleul amigdalian drept, pe de o parte, şi dintre aceeaşi circumvoluţiune fuziformă din emisfera dreptă şi circumvoluţia frontală din emisfera dreptă, pe de altă parte.

O faţă care inspiră încredere are gura în forma literei U iar ochii exprimă surpriză. Dimpotrivă, feţele care nu inspiră încredere sunt acelea care exprimă supărare, cu colţurile gurii coborâte şi cu extremităţile mediale ale sprâncenelor, de asemenea, coborâte. Într-o lucrare publicată în decembrie 2008 se subliniază faptul că expesiile faciale ale emoţiilor sunt înnăscute, identice atât la persoanele văzătoare cât şi la cele nevăzătoare, fiind generate de cablajul neural al creierului construit pe baza informaţiei genetice, mai curând decât un produs cultural al învăţării. Atleţii nevăzători participanţi la Jocurile Paralimpice din vara anului 2004 care au pierdut medalia de aur au afişat (la fel ca şi cei văzători) în timpul ceremoniei în care li s-au decernat medaliile de argint, aşa numitul „zâmbet social”, realizat doar prin contracţia muşchilor gurii (se ştie că la un zâmbet adevărat, numit şi „zâmbetul Duchenne” participă şi muşchii din jurul ochilor, ce produc ridicarea obrajilor, clipitul şi îngustarea fantei palpebrale).

Au fost elaborate softuri capabile să calculeze expresiile feţei omeneşti, bazate pe câteva repere faciale, cum ar fi curba buzelor, forma sprâncenelor şi contracţia obrazului. Softurile detectează cu o acurateţe de 85% fericirea, dezgustul, frica, supărarea, surpriza şi tristeţea.

De exemplu, chipul Monei Lisa este identificat de acest soft ca având în componenţa sa 83% fericire, 9% dezgust, 6% frică şi 2% supărare.

Alţi autori iau în considerare un număr de şapte emoţii universale: frica, mânia, fericirea, dispreţul, surpriza, dezgustul şi tristeţea.

 

 

 

 Frica: Ochii devin mari iar pleoapa superioară se înalţă (ca în surpriză), cu diferenţa că sprâncenele se apropie unele de altele iar buzele se întind pe orizontală.

Mânia: Atât pleoapele superioare cât şi cele inferioare se strâng, micşorând fanta palpebrală, iar sprâncenele se apropie unele de altele. Maxilarul inferior este proiectat înainte, buzele se strâng, buza inferioară devenind proeminentă şi ridicându-se puţin.

Fericirea: Colţurile gurii se ridică într-un zâmbet, ochii se îngustează, obrazul se înalţă, capetele exterioare ale sprâncenelor coboară.

Dispreţul: Una dintre jumătăţile buzei superioare se strânge şi se înalţă simultan (este singura expresie facială caracterizată de asimetria feţei).

Surpriza: Sprâncenele şi pleoapele superioare se înalţă iar maxilarul inferior cade, gura fiind căscată.

Dezgustul: Nasul se încreţeşte, buza superioară se înalţă iar buza inferioară devine proeminentă.

Tristeţea: Pleoapele cad, capetele interioare ale sprâncenelor se înalţă, colţurile gurii coboară, buza inferioară devenind proeminentă (ţuguiată).

Autorii unui articol publicat īn martie 2016 identifică o aşa numită "faţă nu" (facenot) care exprimă refuzul persoanei cand i se propune ceva. Respectivii autori subliniază universalitatea acestei expresii īntālnite la oamenii de pretutindeni, expresie caracterizată de bărbia ridicată şi de buzele strānse.

 

 

 https://www.sciencedaily.com/releases/2016/03/160328084915.htm

A fost construit şi un robot (numit Kismet) care reacţionează specific la tonul vocei, la postura şi la mişcarea corpului precum şi la expresiile faciale.

         

Dispoziţia sufletească a unei persoane poate fi descrisă şi identificată, interpretând modificările intervenite în fizionomia şi în mimica acelei persoane, fie prin simpla observaţie (de visu), fie prin utilizarea unor programe digitale cum este, de exemplu, cel realizat de câţiva cercetători din Boston care analizează imagini luate de camera video, plecând de la opt trăsături faciale cheie (forma gurii, răsfrângerea buzelor, unghiul format de sprâncene, gradul de deschidere al ochilor etc.).

http://www.bath.ac.uk/news/releases

Programe similare (dar, evident, particularizate) pot fi folosite şi în studii pe animale de experienţă (cel mai adesea, şobolani).

Rezultatele obţinute prin astfel de metode pot contribui la o mai bună identificare a dispoziţiei sufleteşti a unei persoane, printr-o reprezentare tridimensională care ţine seama de valorile atinse de cei trei parametri: P (Pleasure), A (Arousal) şi D (Dominance): 

 

Cuprins                                                Memoria biologică