înapoi                                                                                                     înainte

Curiozitatea, Interesul, Apetitul, Atracţia

 

  

 

  

 

Oamenii (ca toate vieţuitoarele, de altfel) îşi petrec o parte din existenţă consumând, sau, după caz, bucurându-se de resursele pe care le-au dobândit (starea de consumare, de utilizare - în engleză exploiting). Aceiaşi oameni îşi petrec o altă parte din viaţă explorând mediul în căutarea altor resurse (starea de căutare, de explorare - în engleză seeking).

Imageria funcţională, efectuată cu ajutorul rezonanţei magnetice nucleare (fMRI), a demonstrat că trecerea de la starea de utilizare la cea de explorare este marcată de o creştere a activităţii corticale la nivelul zonei posterioare a circumvoluţiei corpului calos (zona marcată în imaginea de mai jos cu pătrăţele închise la culoare).

Un studiu publicat în septembrie 2009 a demonstrat că disfuncţia acestei zone pare a fi cauza imposibilităţii bolnavilor cu maladie Alzheimer sau a celor cu sindrom obsesiv-compulsiv de a ieşi din starea de utilizare, pentru a trece în starea de explorare.

Cel mai adesea, după ce reintrăm în starea de veghe (adică după ce ne trezim din somn, după ce ne revenim din leşin, din anestezie generală sau din oricare altă stare în care ne-am pierdut temporar conştienţa) vom intra treptat în starea de explorare (căutare, cu sau fără un scop desluşit).

Instalarea acestei stări ne aduce în situaţia de a deveni interesaţi şi curioşi în legătură cu tot ce se petrece în jurul nostru (şi, desigur, şi în noi înşine); avem tendinţa de face anticipări, de a avea anumite aşteptări în legătură cu ceea ce urmează să se întâmple în viitorul apropiat.

Ne manifestăm interesul pentru satisfacerea nevoilor noastre primare (inclusiv nevoia de a bea apă, de a mânca, de a ne găsi adăpost, de a căuta apropiere de natură socială sau chiar sexuală).

Ne mai manifestăm, de asemenea, interesul, pentru orice semn care anunţă un eveniment aducător de plăcere sau, atunci când este cazul, măcar izbăvitor de durere.

În sfârşit, ne interesează tot ceea ce ni se pare că este nou, neaşteptat, surprinzător.

Starea emoţională de explorare este însoţită de o anumită înviorare sau trezire (arousal ) fizică şi psihică, de mobilizarea unor resurse metabolice, de creşterea pulsului şi a tensiunii arteriale etc.

Cu toate că, în sine, starea emoţională de explorare nu este, propriu-zis, aducătoare de plăcere, ea este resimţită ca o stare sufletească asemănătoare plăcerii, în sensul că starea de explorare este bine venită şi se cere a fi menţinută.

Starea emoţională de explorare provocată de anticiparea unei plăceri endorfinice (numită astfel deoarece este însoţită de creşterea nivelului de β-endorfină) se asociază cu creşterea nivelului de dopamină în creier şi poate fi, de aceea, denumită plăcere dopaminică.

De mare notorietate se bucură experimentul efectuat de Olds şi Miller în 1954, experiment în care unui şobolan i se dă posibilitatea să-şi stimuleze electric hipotalamusul lateral (prin apăsarea unui levier). Aparent surprinzător, animalul a ales să nu mai facă, din acel moment, nimic altceva, cu excepţia apăsării, repetate la nesfârşit, a levierului, până la propria sa epuizare.

Ulterior, experienţe similare efectuate pe oameni au confirmat rezultatele obţinute de Olds şi Miller pe şobolani.

Autostimulându-şi hipotalamusul lateral, persoanele supuse experienţei nu au mai ţinut seama de nimic, nici de angajamente familiale, nici de igiena personală, nici de altceva. Ulterior, oamenii au raportat că nu au resimţit o satisfacţie similară celei asociate orgasmului şi nici măcar celei asociate consumării unui aliment gustos. Ei au spus, însă, că au dobândit o stare de bine neobişnuită, au simţit dorinţa de a se implica în ceva (în orice), au avut stări de excitare (inclusiv sexuală) etc. De fiecare dată după ce au apăsat levierul, subiecţii au simţit nevoia irepresibilă de a-l apăsa încă odată.

Simptomele seamănă mult cu cele prilejuite de consumul de cocaină sau cel de amfetamină de către cei dependenţi de aceste droguri.

Într-adevăr, se pare că starea emoţională de explorare implică activarea circuitului mezo-cortico-limbic dopaminic, despre care Berridge spunea că stă la originea stării de a vrea.

Apetitul pentru ceva definit apare o dată cu activarea circuitului mezo-cortico-limbic dopaminic, stimularea ariei ventrale a tegmentului mezopontin având drept cauză eliberarea de β-endorfină de către nucleul arcuat al hipotalamusului atunci când acest nucleu este activat, pe o cale sau pe alta, de imaginea percepută prin intermediul simţurilor sau de aceeaşi imagine doar gândită a obiectului spre care se îndreaptă pofta (apetitul) subiectului în cauză.

Starea de explorare şi cea de vrere au ca un element comun faptul că ambele încurajează trecerea la acţiune. Amândouă diferă, din acest punct de vedere, de plăcerea propriu-zisă endorfinică, care este, mai curând, o oprire din acţiune, oprire necesară consumării, a savurării.

Când dorim (sau vrem) să obţinem ceva, se activează sistemul dopaminic. Când obţinem acel ceva, încetăm de a-l mai dori (cel puţin pentru un timp) iar sistemul dopaminic se dezactivează. Este rândul sistemului opioidic să reintre în prim plan, ca urmare a faptului că ceea ce dorisem era ceva apreciat drept plăcut, adică în măsură să determine nucleul arcuat al hipotalamusului să sporească producţia de β-endorfină, care, o dată ajunsă la nivelul cortexului prefrontal orbito-medial, promovează plăcerea savurării endorfinice a respectivei resurse dobândite.

Este foarte adevărat, însă, că este suficient chiar şi numai gândul la respectivul eveniment plăcut avut în vedere (evident, atunci când acel eveniment nu se desfăşoară chiar în momentul respectiv) pentru ca mici cantităţi de β-endorfină să plece din nucleul arcuat al hipotalamusului, să ajungă la aria ventrală a tegmentului mezopontin (producătoare de dopamină) amorsând astfel circuitul mezo-cortico-limbic dopaminic şi aducându-ne în starea emoţională de explorare, animaţi fiind de dorinţa de a face ca acel eveniment aducător de plăcere să aibă loc cât mai curând.

Starea emoţională de explorare se menţine un timp cu atât mai îndelungat cu cât stimulii ce amintesc de evenimentul aducător de plăcere (cues, în engleză) sunt mai lipsiţi de consistenţa unei plăceri integral memorate care, prin abundenţa endorfinelor eliberate, ar risca să întrerupă dorinţa. Apetitul animalelor de experienţă s-a menţinut la cote cu atât mai mari cu cât dozele de zahăr oferite lor au fost mai mici. (De aici provine, poate, expresia "a duce pe cineva cu zăhărelul"..).

Creierul nostru este astfel proiectat încât să poată fi mai uşor excitat decât satisfăcut. El este mai zgârcit cu mecanismele de producere a plăcerii decât cu cele de producere a dorinţei.

În plus, spre deosebire de mecanismele de producere a plăcerii, care sunt afectate de fenomenul de saturare, cele ale dorinţei nu au asemenea limitări. Putem, astfel, dori la nesfârşit ceva, oricât de inutil, de dăunător sau de iraţional ar fi acel ceva. Dependenţii caută obsesiv drogul, chiar şi atunci când acesta nu-şi mai produce efectul aşteptat (mai ales atunci când intervine teama de disconfortul sevrajului).

Sunt cunoscute filmuleţele care înfăţişează pisici vânând obsesiv o pată  mişcătoare de lumină, proiectată cu ajutorul unei lanterne. Nu se pune problema ca animalul să vrea să "prindă" pata luminoasă pentru că i-ar plăcea acea pată. Este, mai curând, vorba de o funcţionare independentă, inerţială, circulară, a sistemului mezo-limbic dopaminic, funcţionare mai puţin legată de aspectele hedonice.

Noi, oamenii, putem fi dependenţi, de pildă, de "drogul gândirii absolute", nu pentru glorie, nu pentru binele speciei umane, nu în numele justiţiei sociale, nu în numele profitului ci, pur şi simplu, din cauza unui impuls mai puternic chiar decât iubirea sau decât ura, impulsul de a fi captivat de ceva. De dragul naturii lui enigmatice. Pentru că acel ceva există. Cineva compara intrarea în funcţie a sistemului mezo-limbic dopaminic cu situaţia unei maşini puternice care este condusă pe o autostradă liberă, fără frână şi cu pedala de acceleraţie apăsată la maximum.

Pe de altă parte, aspectele hedonice ale unui eveniment pot fi resimţite şi puse în valoare numai cu ajutorul unui circuit dopaminic aflat în stare de funcţionare. Se cunoaşte situaţia în care un şobolan lipsit de dopamină (sau având receptorii dopaminici inactivaţi) riscă să moară de foame chiar cu hrana pusă sub bot (hrană pe care, însă, atunci când îi este introdusă în gură, o mestecă şi o mănâncă, dând semne de vădită plăcere).

 

Atracţia de natură sexuală

Declanşarea (la nivelul creierului) a dorinţei sexuale este cvasi-instantanee (într-un interval de timp de ordinul secundelor), aşa cum demonstrează un studiu (din anul 2008) în care unor femei li se arătau fotografii ale unor bărbaţi în timp ce li se înregistrau electroencefalograme de înaltă densitate (EEG 4D). Surprinzător, modificarea EEG 4D este cvasi-instantanee şi devansează cu 0,14 - 0,18 secunde conştientizarea dorinţei.

    

 

În creier sunt activate simultan două căi, una instinctivă şi alta de natură cognitivă.

Calea instinctivă antrenează întregul sistem limbic, cu o participare însemnată a nucleului amigdalian şi a hipocampului, într-o manieră similară celei ce caracterizează procese naturale ca foamea, setea etc.

 

    

 

Creierul este inundat de dopamina produsă de neuronii din aria ventrală a tegmentului mezopontin şi din substantia nigra. Într-un sudiu efectuat în 2006 (prin imagistică PET) a fost determinat numărul de receptori de dopamină D4 în creierele unor voluntari care completau răspunsuri la un chestionar privind propria lor sexualitate. Cu cât numărul acestor receptori era, din naştere, mai ridicat, cu atât persoana respectivă trăia stări mai pronunţate de dorinţă şi de excitaţie sexuală.

Simultan (la ambele sexe) cortexul frontal orbito-medial este inundat de testosteron, secretat suplimentar ca urmare a comenzilor plecate din hipotalamus (cu utilizarea luliberinei, numită şi Gonadotropin Releasing Hormone) care activează hipofiza pentru a secreta hormonul gonadotrop hipofizar, acesta stimulând gonadele.

Apariţia dorinţei sexuale este susţinută şi de serotonina secretată de nucleii rafeului.

În revista Sciences et Avenir (februarie 2009) este menţionat compusul flibanserină care, administrat femeilor, pare capabil să le stimuleze dorinţa sexuală. Efectul acestui compus are loc la nivelul creierului, acţionând ca agonist al receptorilor 5-HT1A şi ca antagonist al receptorilor 5-HT2A, fără a fi un simplu antidepresiv de tipul inhibitorilor recaptării serotoninei (cum sunt Prozac, Zoloft etc.), deşi flibanserina creşte şi ea concentraţia serotoninei şi a dopaminei. Din păcate, efectele flibanserinei devin observabile abia după una sau două luni de tratament.

O altă substanţă (bremelanotid), administrată sub formă de spray nazal, creşte imediat dorinţa sexuală, mimând acţiunea melanocortinei, dar are efecte secundare cardio-vasculare importante (în principal, hipertensiune).

Cea de a doua cale (cognitivă) antrenează structuri corticale implicate în reprezentarea mentală a sine-lui (self-concept, definit ca totalitatea percepţiilor despre sine şi despre propria identitate) în funcţie de experienţele personale trăite şi de capacitatea de empatie. Atunci când cineva observă şi împărtăşeste emoţiile cuiva, în creier se activează aceleaşi regiuni ca şi în cazul în care acel cineva ar fi cuprins de emoţii similare. Cu cât mai mult intervine sentimentul dragostei, cu atât mai importantă devine calea cognitivă a dorinţei sexuale.

Când oamenii recent îndrăgostiţi sunt supuşi unui test de imagistică prin rezonanţă magnetică nucleară (fMRI) şi li se arată imagini cu obiectul iubirii lor, aria ventrală a tegmentului mezopontin (care secretă dopamină) şi nucleul accumbens se activează invariabil. La cuplurile căsătorite de circa 20 de ani şi care susţin că încă se mai iubesc ca în prima clipă, se  activează şi ventral pallidum (asociat cu ataşamentul puternic faţă de omul iubit) şi nucleii rafeului (care secretă serotonină şi produc scăderea nivelului de stress şi generează senzaţia că "nimic nu este în neregulă").

Când o femeie este cuprinsă de o dorinţă de natură sexuală, în creierul ei sunt activate (aşa cum arată imageria fMRI) o serie de zone cerebrale, în general altele decât cele ale unui bărbat aflat într-o situaţie similară. Aşa este zona inferioară a lobului parietal stâng, considerată a fi o platformă a integrării multi-senzoriale, cu nivele cognitive ridicate, sedii ale unor gânduri şi fantezii erotice. S-a demonstrat (2008) faptul că pe măsură ce o femeie este mai  îndrăgostită, circumvoluţia sa angulară stângă se activează mai puternic. O femeie este mai receptivă la stimuli erotici în perioada post-ovulatorie a ciclului menstrual.

Când locul dorinţei sexuale este luat de excitaţia sexuală, sunt activate de către creier zonele erogene principale (aflate, la bărbat, la nivelul penisului şi la femeie, la nivelul clitorisului şi al vaginului). Stimularea mecanică a acestora sporeşte activarea circuitului cerebral dopaminic, amorsat deja prin instalarea prealabilă a dorinţei sexuale. Semnalele pleacă spre creier nu numai prin neuronii măduvei spinării (multe femei cu leziuni la acest nivel nu-şi pierd capacitatea de a încerca plăceri de natură sexuală) ci şi de-a lungul fibrelor nervului vag, situat în afara măduvei spinării.

Orgasmul (atunci când are loc) seamănă cu o formă de epilepsie parţială; sunt trimise către organele genitale pe calea măduvei spinării semnale care comandă o serie de contracţii anale, vaginale, uterine etc. Concomitent, au loc descărcări de β-endorfină (ce oferă o mare plăcere) precum şi de ocitocină (generatoare de ataşament şi încredere).

Sentimentul iubirii pare a fi procesat mai cu seamă în trei regiuni ale creierului. Prima este aria ventrală a tegmentului mezopontin (VTA) (specializată în sinteza de dopamină), a doua este cortexul frontal care primeşte fluxul de dopamină şi determină scăderea nivelului de serotonină. Aceste modificări sunt întâlnite şi în sindromul obsesiv-compulsiv (OCD). Îndrăgostiţii au tulburări similare celor care suferă de OCD. În sfârşit, a treia zonă cerebrală ce se activează la cei ce se iubesc este nucleul caudat, cunoscut ca fiind locul din creier implicat în activităţi motorii care nu sunt uitate niciodată, aşa cum este, de exemplu, mersul pe bicicletă. Aşa s-ar explica faptul că în iubire, pasiunea iniţială se transformă cu repeziciune într-un angajament de durată.

Îndrăgostirea nu se datorează numai trăirilor euforice (aşa cum reuşeşte cocaina, de exemplu) ci implică şi participarea zonelor aşa zis "intelectuale" ale creierului (cu funcţii cognitive, reprezentări mentale, metafore etc.).

Îndrăgostirea se poate, uneori, produce în mai puţin de o cincime de secundă, interval de timp în care se activează nu mai puţin de 12 arii cerebrale şi creşte secreţia unui număr important de mediatori chimici cum sunt dopamina, ocitocina, adrenalina, vasopresina precum şi factorul de creştere neurală.

            http://www.eurekalert.org/pub_releases/2010-10/su-fil102210.php

Oamenii care se iubesc dispun de trei sisteme de relaţionare: atracţia sexuală, dragostea romantică şi ataşamentul de lungă durată. Primele două, deşi au multe elemente comune, implică mecanisme cerebrale diferite. În atracţia sexuală sunt activate metabolic regiuni aflate mai ales în emisfera cerebrală stângă, spre deosebire de dragostea romantică, unde studiile fMRI (imagerie funcţională de rezonanţă magnetică) arată că sunt activate în special zone din emisfera cerebrală dreaptă.

           http://www.cosmosmagazine.com/news/2277/hate-circuit-identified-brain

   Cuprins                                                                                 Bucuria, Satisfacţia