înapoi                                                                                                                înainte

 

Căutarea fericirii

  

Din punct de vedere semantic, noţiunea de fericire are două sensuri principale: a) cel de emoţie intensă de scurtă durată şi b) cel de stare mai mult sau mai puţin permanentă de mulţumire sufletească de-a lungul unei perioade îndelungate de viaţă, resimţită, mai curând, ca satisfacţie.

În ambele situaţii, omul fericit afirmă, mai înainte de toate, că se simte bine.

Pe această stare sufletească de bine se suprapun diferite emoţii, cum ar fi, bucuria, veselia, voioşiaextazul, beatitudinea, seninătatea, tihna, calmul, acceptarea, pacea, mulţumirea, mândria, satisfacţia, împlinirea, plenitudinea.

Aceste emoţii pot interveni în combinaţii şi în ponderi diferite. Probabil că de aceea este atât de greu de spus cu exactitate ce simţim atunci când suntem fericiţi. Totuşi, două din aceste emoţii (bucuria şi satisfacţia) par a fi mai apropiate de simţământul de fericire.

Se spune adesea că nu este suficient să simţi că eşti fericit. Trebuie să şi ştii că eşti fericit.

Fericirea ar putea fi, deci, acea stare a conştienţei caracterizată de bucurie şi de satisfacţie deplină.

Cei care nu acceptă această definiţie subliniază faptul că fericirea (la fel ca bucuria) este o stare a momentului prezent (fiind, în sensul cel mai general, o desfătare), pe când satisfacţia se referă la trecut (este retrospectivă).

Alţii, dimpotrivă, cred că fericirea nu este ceea ce trăim la un moment dat, ci ceea ce ne amintim ulterior despre acel moment. Tot fericire poate fi numită, însă, şi speranţa proiectată în viitor, legată de acel moment în care visurile noastre se vor împlini.

În sfârşit, alţii afirmă că adevărata diferenţă dintre bucurie şi fericire este aceea că "starea de agregare a fericirii este similară unei stări solide, în timp ce bucuria este lichidă" (!).

Numeroase încercări de a da o definiţie completă şi unanim acceptată a fericirii au eşuat una după alta. Printre ele sunt şi definiţii care apelează la ceea ce nu este fericirea, ca, de exemplu: "Fericirea nu este un ideal al raţiunii, ci al imaginaţiei”  sau: "Fericirea înseamnă să nu ai dureri în trup şi nici tulburări în minte".

Fericirea ar mai putea fi descrisă ca o stare de echilibru la care o fiinţă vie ajunge uneori  şi, o dată ajunsă acolo, tinde să rămână pentru totdeauna în respectiva stare.

O definire obiectivă a fericirii este, probabil, imposibilă, deoarece trăirile  interioare sunt, în mod firesc, subiective.

În Dicţionarul Explicativ al limbii române, fericirea este definită ca "stare de mulţumire sufletească intensă şi deplină".

Fericirea este, evident, altceva decât plăcerea. Se şi spune, de altfel, că plăcerea este fericirea ignoranţilor, în timp ce fericirea este plăcerea înţelepţilor. Dacă este adevărat, fericirea ar fi o stare afectivă apropiată, mai curând, de starea de indiferenţă.

Este sigur, însă, că orice stare de fericirea include speranţa că nu se va  sfârşi.

Paradoxal, singura definiţie incontestabilă a fericirii este una oarecum lipsită de conţinut şi, mai grav încă, formulată într-o manieră aproape tautologică.

Aşadar, fericirea este ceea ce simte cineva atunci când îşi dă seama că ar vrea să simtă la fel tot restul vieţii sale.

Fericirea poate fi considerată ca fiind o emoţie (cel puţin în primul său stadiu de realizare) atâta vreme cât este doar un răspuns automat, inconştient al corpului la un stimul emoţional şi câtă vreme încă nu este conştientizată ca atare, neputând fi descrisă prin cuvinte altfel decât în termeni foarte vagi.

Fericirea ca sentiment îşi face apariţia abia din clipa în care simţim reacţiile corpului, adică după ce creierul primeşte semnale de la propriul corp încercat de emoţii  şi conştientizează aceste semnale.

Fericirea, în stadiul ei emoţional, se întemeiază pe una din marile emoţii primare fundamentale: bucuria.

În această fază, persoana fericită contată că în corpul său au loc dintr-odată variate fenomene care îl iau prin surprindere. Musculatura netedă a stomacului şi a intestinelor se contractă mai mult sau mai puţin, suficient, însă, ca aceste viscere să-şi trădeze prezenţa în abdomen. Apar aşa numiţii „fluturi în stomac”. Creşte frecvenţa bătăilor inimii iar inima devine, şi ea, perceptibilă, ocupând, chiar, prim-planul tabloului emoţional. Harta corpului, realizată non-stop de cortexul insulei anterioare drepte, devine înşelătoare, raportând un val de căldură plecând din abdomen şi deplasându-se cu rapiditate în corp. Creşte afluxul de sânge în diferite regiuni ale corpului, inclusiv în sfera genitală (provocând, uneori, manifestări similare orgasmului).

Omul fericit execută, uneori, fără să vrea, mişcări dintre cele mai variate: râde zgomotos, ţipă, chiuie, plânge, bate din palme, sare în sus, se lasă să cadă pe scaun sau se întinde la pământ, şi, în general face gesturi necontrolate.

Faza în care starea de fericire se manifestă exclusiv emoţional nu durează mult. Este, însă, copleşitoare. Persoana simte că "poate să atingă stelele, fără să se înalţe pe vârfurile picioarelor".

Dar fericirea nu este doar o simplă emoţie. De regulă, emoţiile au două aspecte: senzaţia şi gândul însoţitor. Când fericirea se reduce la o senzaţie, ea este o stare trecătoare. Când senzaţia de fericire este şi obiect al gândirii, fericirea poate deveni o stare afectivă cu o durată mai mare.

După cum se ştie, conştientizarea unei emoţii poate sta la baza naşterii unui sentiment.

Sentimentul se constituie ca un gând, ca o judecată sau ca o atitudine, prilejuite de acea emoţie sau de evocarea ei mentală. Sentimentul este doar în mică măsură sub controlul raţiunii. Altfel spus, sentimentul se poate prezenta ca o idee provocată, influenţată sau colorată de emoţii. Spre deosebire de emoţie, sentimentul implică procesul de cunoaştere, de discernământ, de deosebire între bine şi rău.

Sentimentul se defăşoară în "teatrul minţii" (cum inspirat spune Damasio),  spre deosebire de emoţie, care se joacă în "teatrul trupului".

Fericirea, ca sentiment, se lasă examinată îndelung şi în mod repetat de mintea celui ce, iniţial, a simţit-o sub formă de emoţie. Sentimentul fericirii poate evolua şi rezista, prin resurse proprii, un timp destul de îndelungat dar, în lipsa unor noi stimuli emoţionali adecvaţi, se dizolvă în sfera general-afectivă şi se reduce la o simplă stare de eutimie caracterizată de mulţumire. Mulţumirea este, spun unii, un mărunţiş de fericire.

Shakespeare scria: „Coroana pe care o port se numeşte mulţumire şi este o coroană de care regii rareori se bucură”. De regulă, oamenii trăiesc mulţumiţi atâta vreme cât nu le sunt atinse nici onoarea şi nici averea. De altfel, se pare că plăcerile liniştite durează cel mai mult, oamenii nefiind făcuţi pentru a purta povara unor bucurii mari. Secretul fericirii constă în găsirea unei stări de agreabilă monotonie. Glumind (sau nu), Albert Schweitzer spunea: „Fericirea? Nimic mai mult decât o sănătate perfectă şi o memorie proastă”.

*

Substratul cerebral al fericirii a fost şi este obiectul unui mare număr de lucrări ştiinţifice.

Studii de imagerie funcţională de rezonanţă magnetică (fMRI) arată că nucleul amigdalian şi regiunea anterioară a circumvoluţiei corpului calos îşi cresc consumul de oxigen când participanţii la experimentul efectuat îşi imaginează trăirea unor evenimente pozitive, fericite, în viitor. Optimismul este caracterizat de activarea porţiunii anterioare a circumvoluţiei corpului calos.

Se ştie că nucleul amigdalian este centrul cerebral major destinat procesării evenimentelor de natură emoţională. Faptul că oamenii nu se lasă în întregime pradă emoţiilor (de exemplu, pradă stadiului emoţional al fericirii) se datorează tot porţiunii anterioare a circumvoluţiei corpului calos (considerată un centru de control executiv al proceselor neurale) care poate pune în acţiune un registru mult mai larg de manifestări comportamentale decât cel la care ar putea apela de unul singur nucleul amigdalian.

Un studiu experimental foarte interesant a fost efectuat de Etkin şi colab. în 2007. Un număr de voluntari au contemplat imagini care reprezentau chipuri omeneşti, unele dintre ele exprimând fericire iar altele frică. Fiecare imagine era subtitrată fie cu cuvântul „fericire”, fie cu cuvântul „frică”. Unele imagini erau „congruente”, adică subtitrate corect. Alte imagini erau greşit etichetate (de exemplu, chipuri înfricoşate subtitrate ca fericite şi invers, feţe fericite sub care stătea scris „frică”), aşadar, „incongruente”. Voluntarii aflaţi într-o examinare fMRI erau instruiţi  să apese un buton atunci când imaginea privită era aceea a unui chip care exprimă fie fericirea, fie frica.

Cercetătorii au constatat că, atunci când imaginile erau "congruente" (precum şi atunci când subtitrările lipseau), fiecare apăsare de buton coincidea cu o activare a nucleului amigdalian (aşa cum era de aşteptat, dat fiind cunoscută implicarea acestei formaţiuni cerebrale în răspunsul la stimuli emoţionali). Activarea acestui nucleu era, însă, de fiecare dată inhibată atunci când imaginea privită era „incongruentă”, situaţie în care avea loc o activare a porţiunii anterioare a circumvoluţiei corpului calos (parte a lobului limbic), care părea, de aceea, aflată în situaţia de a controla nucleul amigdalian. Pe plan psihic, se poate spune că imaginile „incongruente” generează  un răspuns marcat de un conflict între stimuli emoţionali şi stimuli cognitivi.

http://www.physorg.com/news77976810.html

Concluzia acestui experiment se desprinde de la sine. Ea este susţinută şi de alte date conform cărora stările de depresie sunt caracterizate de o activare mai scăzută a porţiunii anterioare a circumvoluţiei corpului calos în timpul proceselor emoţionale.

Aşa cum s-a mai amintit în prezenta carte, un rol important în realizarea stării de bine îl joacă interacţiunea dintre receptorii opioidici δ prezenţi în membranele neuronilor cerebrali şi peptidele opioide endogene (în primul rând encefalinele). Evident, într-o stare de bine trebuie să lipsească starea de  disconfort provocată de dinorfinele în exces (cum se întâmplă în starea de foame, de sete, de febră şi de boală, în general). De asemenea, trebuie să lipsească orice fel de durere, atât cea provocată de vreo vătămare trupească oarecare cât şi cea aşa zis sufletească, întâlnită în stările distimice. Dar chiar dacă asemenea vătămări există, ele trebuie să nu apară în raportarea clipă de clipă pe care o face partea anterioară a insulei drepte atunci când aduce în atenţia cortexului medio-frontal stâng şi a celui limbic de ambele părţi (adică, în ultimă instanţă, în atenţia noastră!), harta anatomică şi fiziologică, morfologică şi funcţională, a corpului.

Cu alte cuvinte, imaginea tridimensionala a densităţii traficului de impulsuri nervoase (imagine care, redusă la un plan bidimensional ar semăna cu un fluture cu aripile desfăcute, unde corpul fluturelui reprezintă corpul calos din creier prin care impulsurile trec dintr-o emisferă cerebrală în cealaltă emisferă) trebuie să fie aceea care, prin naştere, a fost înscrisă ca atare în cablajul cerebral.

Norul cerebral de impulsuri (adică spaţiul din creier în care impulsurile nervoase pot fi găsite cu o probabilitate mare, circulând cu viteze de sute de km/h de la un neuron la altul, de la o zonă a cortexului la alta, între cortex şi nucleii subcorticali, dintr-o emisferă la alta sau între cerebel şi restul creierului) păstrează configuraţia specifică eutimiei dar pulsează, schimbându-şi pe alocuri forma şi densitatea, ca urmare a intensificărilor de trafic de impulsuri.

Conform programului genetic, neuronii oricăruia dintre noi sunt, din naştere, astfel interconectaţi (sub forma unui anumit cablaj neural sau, în limba engleză, neural wiring) încât impulsurile nervoase să realizeze un nor spaţio-temporal cvadri-dimensional al traficului cerebral de impulsuri nervoase care să fie cât mai asemănător cu cel prestabilit genetic (conform proiectului inteligent al creaţiei speciei Homo sapiens sapiens).

Facem aici ipoteza conform căreia configuraţiei, la un moment dat, a acestui nor spaţio-temporal îi corespunde (prin definiţie, adică din voia proiectantului speciei noastre) o anumită stare emoţională.

În lipsa unor perturbaţii semnificative, traficul neural tinde, în mod natural, să ia forma configuraţiei "default" , foarte probabil asociată subiectiv cu o stare de echilibru psihic, manifestat ca pace sufletească.

Din păcate, complexitatea uriaşă a maşinăriei cerebrale conduce inevitabil la un anumit grad de îndepărtare faţa de  "modul default" al traficului neuronal.

Un cumul de împrejurări ar putea favoriza (pentru scurt timp) realizarea  acelui trafic cerebral care i-ar da posesorului respectivului creier  şansa să simtă (sau chiar să înţeleagă) faptul că a ajuns la liman, adică acolo unde ar vrea să rămână pentru totdeauna.

Asemenea stări de fericire pură apar cu o frecvenţă mai mare în copilărie  şi (din păcate) tot mai rar pe măsura înaintării în vârstă.

Marea şi singura problemă de care trebuie să ne ocupăm, spune  Voltaire, este aceea de a trăi fericiţi. În acest sens, tot ce ne rămâne să facem, din clipa în care ne-am născut şi până la moarte, nu ar fi altceva decât un şir neîntrerupt de încercări de a ne aduce (sau de a ne menţine) traficul cerebral de impulsuri nervoase în acea configuraţie a fericirii, prevăzută genetic, singura configuraţie care generează dorinţa imperioasă de a o păstra aşa cum este şi de a nu o părăsi.

Pentru a contracara tendinţa absolut naturală a traficului neural (proces de o complexitate inimaginabilă) de a se abate de la configuraţia prestabilită genetic, organismul dispune de numeroase mecanisme de reglare, utilizând în acest scop chemochine, neuro-peptide, neuro-hormoni, neuro-modulatori, neuro-transmiţători etc.

Un astfel de neuro-transmiţător ar putea fi, de exemplu, hipocretina, a cărei concentraţie în creier creşte semnificativ atunci când subiecţii investigaţi se declară fericiţi şi scade la fel de semnificativ odată cu instalarea unei stări de tristeţe.
            http://www.eurekalert.org/pub_releases/2013-03/uoc--itp030713.php
        Instinctiv, ne comportăm astfel încât să ne punem propria noastră fiinţă la dispoziţia acelor stimuli (interiori sau exteriori) ce pot declanşa mecanismele de corectare a abaterilor suferite de norul cvadri-dimensional al traficului cerebral de impulsuri nervoase.

Corecţia se face prin încurajarea sau, după caz, descurajarea activităţii diferitelor grupuri de neuroni care fabrică opioide şi canabinoide endogene, dopamină, serotonină, noradrenalină, glutamat, GABA, acetilcolină etc.

Au loc intensificări sau domoliri ale traficului neural, prilejuite de creşteri sau de scăderi ale excitabilităţii unor grupuri de neuroni şi, evident, ale sinapselor inter-neuronale. Modificările de excitabilitate apar ca urmare a inundării unor regiuni ale creierului cu mediatorii mai sus menţionaţi, precum şi datorită unor „pufuri” de oxid de azot.

 

*

 Examinată la nivelul unei perioade îndelungate de viaţă trăită de cineva, starea de fericire a acelei persoane poate fi apreciată cu ajutorul unui număr de două dimensiuni măsurabile: dimensiunea psihologică ("sunt mulţumit de viaţa mea") şi dimensiunea emoţională ("mă simt bine adesea"). Suplimentar, poate fi evaluată şi măsura în care este conştientizată starea de fericire, atunci când ea se produce.

Au fost imaginate diverse metode de a măsura calitatea vieţii unei persoane sau media calităţii vieţii la nivelul unui grup de oameni. Deoarece fericirea este o mărime care a refuzat şi refuză să se lase măsurată din punct de vedere cantitativ, cercetătorii s-au văzut obligaţi să măsoare, în locul ei, aşa numita „stare subiectivă de bine” (Subjective Well-Being sau SWB). De fapt, SWB nu măsoară fericirea cuiva ci doar înclinaţia cuiva de a răspune într-un anumit fel la întrebările din chestionarele gândite de specialişti în scopul de a evalua nivelul (său) de fericire.

Participanţii răspund la întrebări de tipul: „în câte zile din săptămâna care tocmai a trecut te-ai simţit trist(ă), singur(ă), tensionat(ă), îngrijorat(ă), neliniştit(ă), supărat(ă) pe cineva, calm(ă), tihnit(ă), mulţumit(ă), fericit(ă), incitat(ă) sau interesat(ă) de ceva, mândru(ă), stânjenit(ă), ruşinat(ă) etc.”

Una dintre metode, numită DRM (Day Reconstruction Method), îndeamnă persoana investigată să-şi facă un jurnal în care să-şi noteze activităţile sale în ziua precedentă şi să descrie emoţiile şi sentimentele încercate de-a lungul fiecăreia dintre activităţile (sau evenimentele) trăite. Psihologul atribuie, apoi, calificative pe o scară a bucuriei şi prelucrează statistic valorile obţinute.

Starea de bine poate fi 1) evaluativă sau 2) eudaimonică. Prima reflectă părerea celui investigat privind gradul de satisfacţie resimţit dealungul întregii vieţi trăite. Starea de bine eudaimonică se referă la percepţia legată de sensul existenţei, scopul vieţii, măsura în care aşteptările sale au fost împlinite

         http://www8.nationalacademies.org/onpinews/newsitem.aspx?RecordID=18548

După alţi autori, starea de bine poate fi descrisă din punct de vedere 1) hedonic, adică privind numărul plăcerilor de care persoana investigată a avut parte în viaţă  şi 2) eudaimonic - gradul de atingere a scopurilor nobile pe care şi le-a propus

http://www.sciencedaily.com/releases/2013/07/130729161952.htm

http://www.eurekalert.org/pub_releases/2013-07/uoc--bhy072913.php

Rezultatele majorităţii sondajelor sunt surprinzătoare. Cei care au un venit lunar mai mare decât media, deşi sunt relativ satisfăcuţi de viaţă, nu apar (în investigarea DRM) mult mai fericiţi, ba chiar sunt mai crispaţi şi petrec un timp mai mic în activităţi presupuse a fi generatoare de plăcere.

De regulă, tinerii cred că bătrânii sunt mai puţin fericiţi decât ei, iar bătrânii consideră şi ei că au fost mai fericiţi când erau mai tineri. Studiul DRM arată, însă, că lucrurile nu stau aşa, în ciuda bolilor, a declinului şi a gândurilor legate de apropierea sfârşitului vieţii.

În SUA se mai folosesc chestionare GSS (General Social Survey) cu ajutorul cărora se determină gradul de mulţumire resimţit de persoanele investigate.

Întrebarea pusă este: „Cum aţi caracteriza, per total, momentele acestei zile? Au fost foarte fericite, destul de fericite sau nu prea fericite ?”. Întrebarea se pune într-un dialog de tip „faţă în faţă” iar eşantioanele populaţionale sunt de ordinul 1500 - 3000 de persoane.

S-a constatat, de pildă, (paradoxal sau nu), că nivelul de fericire creşte odată cu înaintarea în vârstă, care aduce tihnă şi împăcare. După împlinirea vârstei de 60 de ani, treptat, emoţiile pozitive (la bărbaţi, dar nu şi la femei!) iau locul celor negative, la fel cum emoţiile pasive iau locul celor active (date publicate în mai 2008).

Cei bogaţi nu sunt mult mai fericiţi decât cei săraci, cei căsătoriţi nu sunt mult mai fericiţi decât cei necăsătoriţi, cei sănătoşi nu sunt mult mai fericiţi decât cei bolnavi ş.a.m.d.

Autorii unei lucrări publicate în 2013 interoghează peste 10.000 de persoane în vârstă de peste 30 de ani şi notează starea lor subiectivă de bine folosind chestionare BLSA şi NHANES. Ei contată ca, una peste alta, vârstnicii apar a fi mai putin fericiţi decât cei mai tineri ca ei. Dar când îi grupeaza pe cei interogaţi în cohorte (adică oameni de vârste apropiate, de exemplu 30 -35 de ani, 75 - 80 de ani ş.a.m.d.) constată că în interiorul fiecărei cohorte starea de satisfacţie sau de fericire creşte cu vârsta. Rezulta că fericirea mărturisită de oameni  depinde şi de anul naşterii lor.

http://www.examiner.com/article/happiness-increases-with-age-across-generations-reports-new-research

Un studiu publicat în iunie 2008 arată că, în mod surprinzător, calitatea vieţii bolnavilor de scleroză laterală amiotrofică este satisfăcătoare, în ciuda pierderii severe a controlului asupra propriului corp (din punct de vedere mecanic).

 http://www.medicalnewstoday.com/articles/112283.php

Deşi pentru multă lume posibilitatea ca bolnavii de schizofrenie să resimtă din când în când o stare de fericire are o conotaţie oximoronică, lururile nu stau aşa. Conform unor date recent publicate, 37% din bolnavii de schizofrenie interogaţi de autorii lucrării declară că sunt fericiţi mai tot timul.  http://www.eurekalert.org/pub_releases/2014-08/uoc--his081814.php

 Pacienţii care se aflau într-o stare de sănătate atât de proastă încât li se făcea respiraţie artificială, se declarau mai satisfăcuţi de viaţă decât cei la care această măsură extremă nu devenise încă inevitabilă. Este ca şi cum suferinţa acestor bolnavi este constatată de ceilalţi, dar nu este simţită ca atare de cei direct implicaţi. În rândul acestor bolnavi, depresia psihică este întâlnită cu o frecvenţă care este doar cu puţin mai mare decât cea întâlnită în restul populaţiei.

Într-adevar, sondajele arată că o serie de condiţii medicale serioase, printre care şi cancerul de prostată, au un impact surprinzător de mic asupra stării de fericire (dar nu şi atunci când cancerul de prostată este insoţit de incontinenţă urinară).

http://www.sciencenewsline.com/summary/2012111316100013.html

Pe termen lung, oamenii care declară că sunt fericiţi se referă, cel mai adesea, la o stare de împlinire, marcată de o bună stare a sănătăţii şi de satisfacerea majorităţii dorinţelor şi trebuinţelor lor (stare de împlinire resimţită de o bună bucată de timp). Pentru ca fericirea să fie deplină, trebuie să existe convingerea că şi viitorul previzibil va fi marcat de prosperitate iar cariera respectivei persoane va continua să fie promiţătoare.

Aşadar, pentru a te simţi fericit este necesar să-ţi iubeşti trecutul, să te bucuri de clipele prezente şi să nu pregeţi să te angajezi cu toate puterile în atingerea unor scopuri cât mai înălţătoare  prilejuite de viitor. Calitatea fericirii astfel asigurate depinde, însă, în mare măsură, de echilibrul dintre aceste trei elemente.

         http://www.eurekalert.org/pub_releases/2012-04/sfsu-pw042612.php

Nivelul de fericire pe termen lung depinde (cred autorii unui studiu publicat în 2011) de trăsăturile de personalitate ale fiecăruia. Autorii folosesc sistemul celor cinci criterii ("Big five"), adică dacă omul este, în primul rând, extravertit, nevrotic, deschis (abordabil), conştiincios sau agreabil. Se pare că extravertiţii au mai multe şanse să fie fericiţi decât nevroticii, aceasta şi pentru că primii îşi regândesc trecutul într-o manieră mai pozitivă şi îşi privesc viitorul cu optimism.

http://www.sciencedaily.com/releases/2011/05/110502151431.htm

      La finele anului 2010, 5.000 de britanici (50% femei şi 50% bărbaţi) au fost supuşi unui chestionar. Completând aceste interviuri, majoritatea femeilor au afirmat că mâncarea bună şi îndestulătoare le face să se simtă împlinite (60% dintre acestea au mai spus, însă, că nu se simt prea bine atunci când mănâncă în faţa partenerului lor). Locul doi în topul lucrurilor care le aduc fericire femeilor este deţinut de faptul de a se bucura de o familie frumoasă. Spre deosebire de femei, bărbaţii se simt împliniţi atunci când au parte de sex şi când sunt realizaţi pe plan profesional.

        În fapt, există mari diferenţe între oameni cu privire la ceea ce îi face fericiţi. Pentru unii este important, de exemplu, să fie învingători în competiţiile la care iau parte. Pentru altii, satisfacţiile vin dintr-o bună socializare şi din sentimentul de a se simţi competenţi în meseria pe care o practică.

        Cei care îşi planifică din timp vacanţele anticipează bucuriile viitoare şi se declară mai fericiţi  decât cei care nu procedează la fel.

   http://www.sciencecodex.com/happiness_is_looking_forward_to_your_vacation

         Într-un articol (2008) se pune întrebarea: când suntem mai fericţi, când avem ce vrem sau când vrem ce avem? 

         http://www.physorg.com/news128600238.html

          Autorii unei lucrări din 2011 ajung la concluzia că fericirea nu poate fi cumpărată cu bani. Starea de bine a oamenilor depinde mai mult de libertate şi de un nivel mai ridicat de autonomie personală decât de bani.

           http://www.eurekalert.org/pub_releases/2011-06/apa-mcb061411.php

       Este mult discutată ipoteza „benzii rulante a fericirii” (hedonic treadmill) conform căreia nu ar exista metode demne de încredere prin care să fie sporită fericirea unei persoane. Această ipoteză pleacă de la faptul că atât bucuria cât şi tristeţea, provocate la un moment dat de un eveniment, tind să scadă în intensitate după un timp. Este vorba de proprietatea de adaptabilitate a fericirii, care ar condamna oamenii să alerge în permanenţă în căutarea unor noi niveluri de stimulare pentru a menţine, măcar, vechiul nivel de fericire deja atins.

Conform acestei ipoteze (enunţată în 1971 de către Brickman şi Campbell) este imposibilă construirea unei fericiri care să dureze la nesfârşit. Programul genetic al fiecărui om ar stabili, pentru omul respectiv, un nivel zero al fericirii. Ar exista abateri pozitive şi abateri negative temporare de la punctul de zero, starea de fericire revenind inevitabil, după fiecare abatere, la nivelul zero. Brickman (1978) arăta că victimele unui accident invalidant nu sunt, după un timp, decât doar puţin mai nefericite decât persoanele din lotul martor, iar fericirea câştigătorilor la loterie nu diferă semnificativ, după câteva săptămâni, de cea a oamenilor din lotul de control.

Viaţa însăşi a fost adesea comparată cu o bandă rulantă a fericirii pe care alergăm, obligaţi fiind să căutăm şi să găsim noi şi noi experienţe, doar pentru a nu pierde starea de fericire în care ne aflăm la un moment dat.

 Pe de altă parte, alti autori (de pilda Sheldon) nu exclud posibilitatea menţinerii unui nivel superior de fericire o dată atins, cu condiţia să nu renunţăm la nevoia de a ne implica în noi experienţe pozitive apte să ne schimbe viaţa, continuând, totodată, să apreciem ceea ce am avem deja, fără a ne dori prea curând sa dobândim mai mult.

         http://munews.missouri.edu/news-releases/2012/0507-

happiness-model-developedby-mu-researcher-could-help-people-go-from-good-to-great/

Un studiu publicat în martie 2008 conturează o altă soluţie de a ieşi din acest impas (cel puţin pentru un timp). O atenţie mai mare acordată detaliilor legate de experimentul ce a generat episodul hedonic întârzie procesele de saturaţie, adică apariţa treptată a plictiselii.

Aşadar, fericirea (la fel ca diavolul) s-ar ascunde în detalii.

Dan Gilbert (2004) (www.ted.com) afirmă că lobul frontal al creierului uman poate funcţiona ca un dispozitiv ce permite simularea (în minte) a unui experiment ce încă nu a avut loc în realitate. Poţi simula, de exemplu, consumarea unei îngheţate şi să exclami cât e de savuroasă, înainte de a o gusta! Poţi simula că ai câştigat o avere la loterie sau că ai devenit paraplegic, dar eşti surprins să afli că studiile sociologice demonstrează că un an mai târziu nivelul de fericire este identic în ambele cazuri!

Într-adevăr, fericirea are şi o latură întunecată. Autori unui articol din mai 2011 constată că însăşi preocuparea de a căuta fericirea poate face oamenii să se simtă, paradoxal, mai rău, ca efect al numeroaselor dezamăgiri întâmpinate.

http://www.medicalnewstoday.com/releases/225526.php

Oamenii au tendinţa de a supraestima impactul hedonic al unui eveniment prevăzut a  avea loc în viitor.

Intensitatea impactului se dovedeşte, însă, a fi mai mică, iar durata, mult mai mică decât aşteptările. După câteva luni, nivelul de fericire revine la valoarea de dinainte. Toate acestea se explică prin faptul că fericirea poate fi realizată sintetic (de exemplu, te poţi gândi că eşti cel mai fericit om din lume). Dispunem cu toţii de o maşinărie cerebrală care poate converti lumea reală într-o lume în care să ne simţim mai bine.

Fericirea sintetică nu este mai puţin reală decât fericirea naturală.

Nu există ceva bun sau ceva rău; gândirea este aceea care conferă acest tip de valoare.

Un element important în aprecierea gradului de fericire resimţit de o persoană este reperul uman ales pentru comparare. Nu vrem  doar să fim fericiţi, vrem să fim mai fericiţi decât ceilalţi.

Fericirea este caracterizată în mare măsură de o serie de dimensiuni inefabile (inefabil înseamnă „ceva ce nu poate fi exprimat în cuvinte”).

Intrând, totuşi, pe tărâmul şubred şi alunecos al unei scriituri despre ceva ce nu poate fi exprimat în cuvinte, cel ce se încumetă la aceasta se vede nevoit să se limiteze doar la înşiruirea unor aforisme enunţate, de-a lungul timpurilor, de către persoane care au fost surprinse de asalturile neaşteptate (dar trecătoare) ale fericirii.

Fericirea este o împlinire înăuntrul fiinţei, e ceva incontrolabil. Fericirea este copleşitoare. Ea are două trăsături definitorii: finitudinea (ai ajuns unde doreai) şi plenitudinea (fericirea îşi este suficientă sie înseşi iar omul fericit nu mai vrea altceva decât ca starea în care se află să continue la nesfârşit, fără să se schimbe).

Atunci când sunt fericiţi, oamenii nu-şi dau seama dacă este vară sau iarnă”.

Fericirea poate fi simţită şi înaintea consumării experimentului dătător de plăcere, ca efect al anticipării acestuia. Un personaj din „Alice în ţara minunilor” spunea: „Îmi place foarte mult să mănânc miere, dar ceea ce îmi place încă şi mai mult este ceea ce se petrece cu câteva clipe înainte să o mănânc, dar, din păcate, nu ştiu cum să numesc ce simt în acel moment”.

După ce îşi atinge momentul culminant, fericirea se stinge lin, fiind înlocuită de o stare de calm şi pace.

În acest fel, fericirea câştigă în durată ceea ce pierde în acuitate.

Fericirea se prezintă, de regulă, sub forma unor firimituri. Cineva spunea: „Adună firimiturile de fericire şi vei dobândi o pâine de mulţumire”.

Rareori fericirea se află acolo unde crezi că o vezi. Vâlvătaia ei provine de la scântei neaşteptate care vin de nicăieri. „Fericirea se strecoară, adesea, printr-o uşă pe care nici nu ştii că ai lăsat-o deschisă”.

Fericirea este relativă. Pentru a trăi o stare de fericire trebuie să fi cunoscut suferinţa, nefericirea şi marile dureri, la care să te poţi raporta. „Fericirea este o iluzie, numai suferinţa este reală” (Voltaire). „Fericirea este ca atunci când dentistul se apropie cu bormaşina de tine spunându-ţi că nu o să te doară şi, apoi, îşi prinde propria lui mână în ea” (!).

Fericirea e indisociabilă de ura pe care o stârneşti şi de gândul liniştitor că prin ce ai făcut ai lovit just "(Gabriel Liiceanu).

Fericirea nu există decât cu intermitenţă, în intervalele dintre perioadele de nefericire. De fapt, nu vrem neapărat să fim fericiţi ci, în cele mai multe cazuri, vrem, doar, să nu ne mai simţim mizerabil. Fericirea de care avem nevoie nu ţine atât de posibilitatea de a face ceeace vrem, cât mai ales de libertatea de a nu fi siliţi să facem ceeace nu vrem.

Fericirea pare mică atunci când o ţii în mâinile tale, dar las-o să cadă şi abia atunci iţi vei da seama cât de preţioasă a fost”. Suntem rareori fericiţi pentru că posedăm ceva, dar suntem distruşi atunci când pierdem orice parte din acel ceva. Atâta vreme cât putem pierde vreo fericire, înseamnă că avem una.

Sofocle spunea: „Omul care îşi pierde complet fericirea nu mai este viu; el este doar un cadavru care respiră”.

Fericirea nu vine atunci când obţinem ceva ce nu aveam ci atunci când apreciem ceea ce avem. Dar nu şi când credem că avem totul. O parte indispensabilă a fericirii este să fii lipsit de ceva ce îţi doreşti.

Fericirea nu este opusul nefericirii. Multe lucruri (durerea fizică şi morală, ruşinea, regretul etc.) ne pot face nefericiţi săptămâni în şir; foarte puţine lucruri ne pot aduce o zi de fericire. Totuşi, cei care îşi iau răgazul necesar pentru a se gândi mai mult timp la pierderile şi la suferinţele îndurate par a deveni capabili să dobândescă în viitor stări de fericire mai îndelungate. Ei pot înţelege că a fi fericit nu înseamnă să dai uitării trecutul în graba de a fi fericiţi din nou; este necesar ca oamenii să accepte că este, totuşi, bine ca din când în când să se simtă rău un timp.

Într-un articol publicat în iunie 2008 se arată că aşa numitele „dureri sufleteşti complicate”, adică durerile pricinuite de pierderi cu care persoanele implicate nu se pot niciodată obişnui, sunt capabile să producă activarea nucleului accumbens ori de câte ori are loc reamintirea acelei pierderi, într-o manieră similară celei întâlnite în dependenţa la droguri de abuz, ca şi cum reamintirea pierderii ar fi răsplătită cu o doză  paradoxală de plăcere (sau de fericire!) care împiedică uitarea evenimentului dureros şi reluarea vieţii de la un nou început.

Fericirea este, mai curând, rezultanta unei înfruntări între emoţiile pozitive şi emoţiile negative, decât mărimea absolută a unora sau a altora."The supreme happiness in life is the conviction that we are loved - loved for ourselves, or rather, loved in spite ourselves" .

Sentimentele pozitive şi sentimentele negative sunt generate în creier de sisteme diferite. Paradoxal, un accident vascular cerebral în lobul frontal drept generează veselie. Un accident vascular în lobul frontal stâng este urmat de o stare de depresie. Se ştie, de altfel, că, în depresie, pierderea poftei de viaţă este însoţită de o activitate scăzută în lobul frontal stâng.

Piatra de temelie a teoriilor care explică şi prezic comportamentul uman este aceea că omul încearcă să dobândească plăcerea şi să evite durerea. Serotonina, de exemplu, cunoscută ca generatoare de fericire şi recomandată, din acest motiv, ca medicament anti-depresie,  se remarcă şi prin capacitatea de a micşora sensibilitatea la durere, fiind utilă şi în tratamentul durerii cronice.

http://www.eurekalert.org/pub_releases/2014-08/js-fht082014.php

Cu toate acestea, filmele de groază (horror) sunt apreciate de multă lume, de parcă spectatorii ar fi fericiţi să fie nefericiţi. Acest fapt demonstrează că emoţiile negative şi emoţiile pozitive pot fi trăite simultan iar oamenii se pot bucura chiar atunci când sunt speriaţi.

*

O serie de minţi strălucite au fost de acord cu faptul că, atâta vreme cât suntem în viaţă, trebuie să avem ca prioritate căutarea propriei noastre fericiri.

Aristotel afirma: „Căutăm fericirea pentru ea însăşi; ea este binele suprem”.

După Voltaire, marea şi singura problemă de care trebuie să ne ocupăm este aceea de a trăi fericiţi.

Diderot crede că oamenii nu au decât o singură datorie în viaţă: aceea de a fi fericiţi.

Dreptul omului la căutarea fericirii este menţionat în Declaraţia de Independenţei a Statelor Unite printre drepturile inalienabile ale omului. Este al treilea drept, după dreptul la viaţă şi dreptul la libertate.

Religia creştină ne recomandă să ne străduim să aflăm adevărul despre Dumnezeu şi despre scopul pe care Dumnezeu l-a urmărit atunci când ne-a creat (adevăr ce se poate găsi în paginile Bibliei).

Eudemonismul a fost conceput ca o filozofie a fericirii bazată pe o etică ce postulează fericirea drept binele suprem (spre deosebire de hedonism care are în vedere, mai curând, plăcerea).

Dar căutarea fericirii nu este o îndeletnicire uşoară, la îndemâna oricui.

Fericirea căutată depinde mult de ce credem că înseamnă ea. În condiţiile în care, aşa cum s-a menţionat mai sus, fericirea este greu de definit, greu de urmărit, greu de ajuns din urmă şi de prins, ea ne scapă adesea din mâini, pentru ca să se ivească, uneori, neanunţată şi să plece pe neaşteptate.

Fericirea nu este un loc anume ci, mai curând, o direcţie; fericirea nu este un scop ci, mai curând, un produs colateral al activităţii noastre. Fericirea nu este o destinaţie ci, mai curând, călătoria spre acea destinaţie.

Trei lucruri par a fi esenţiale pentru a fi fericit: ceva de făcut, ceva de iubit şi ceva de sperat.

Este de necrezut câţi oameni cheltuiesc averi pentru a cumpăra fericire şi dispreţuiesc, în acelaşi timp, bucuriile care le sunt oferite gratuit de viaţă.

În căutările lor, mulţi se întâlnesc cu fericirea dar nu se opresc pentru a se bucura de ea. Abia la bătrâneţe ne dăm seama că am trăit o viaţă minunată şi regretăm că nu am ştiut asta mai devreme.

În funcţie de maniera prin care oamenii îşi caută fericirea, ar putea exista patru tipuri de fericire:

1. fericirea legată de acţiune (acţiuni desfăşurate în lume, printre oameni)

2. fericirea legată de stăpânirea de sine (acţiuni realizate de unul singur)

3. fericirea legată de satisfacţie (căutarea repausului printre oameni)

4. fericirea legată de seninătate (căutarea repausului de unul singur)

   După alţii, ar exista trei tipuri de fericire:

a) cea prilejuită de tihnă

b) cea prilejuită de plăcere

c) cea prilejuită de perfecţionare.

Omul ocupat într-o activitate care îi place sau care îi stârneşte interesul, nu mai caută fericirea; el este deja fericit, trăind starea sufletească de implicare (flow). Mulţi dintre noi ne petrecem timpul făcând servicii în slujba celor ce vom fi în viitor. „Fericirea este capacitatea de a te iubi in faţa ta, sub chipul celui ce urmează să fii, nu al celui ce ai fost” (Gabriel Liiceanu). Este, însă, bine ca atunci când elaborăm proiecte în vederea dobândirii unor bunuri despre care credem că sunt generatoare de fericire, să ne interesăm cât de fericiţi sunt aceia care posedă, deja, aceste bunuri.

Fericirea este o stare de spirit şi poate fi coordonată de voinţă. Cu alte cuvinte, majoritatea oamenilor sunt atât de fericiţi pe cât îşi propun să fie.

Cineva spune: „Dă-i unui om sănătate şi un drum de parcurs şi el nu va mai fi preocupat de căutarea fericirii. Pentru o asemenea fericire este necesar să existe o stare de armonie între omul respectiv şi viaţa pe care o duce. Nu se poate vorbi de fericire, dacă lucrurile pe care le faci nu sunt aceleaşi cu lucrurile în care crezi. Când un om îşi face conştiincios datoria (sau ceea ce crede el că e datoria lui), fericirea nu este departe.

Altcineva  a spus: „Fericirea este floarea naturală a datoriei ”.

După Mahatma Gandhi, fericirea este posibilă doar atunci când există o armonie între ce gândeşti, ce spui şi ce faci.

        Câteva fraze ale unor scriitori celebri (ale căror nume nu vor fi menţionate aici, din raţiuni legate de cursivitatea scriiturii) au darul de a contura într-o oarecare măsură ciudatul comportament elusiv al fericirii.

Căutăm toţi fericirea, dar fără să ştim unde e, asemenea beţivilor ce încearcă să ajungă acasă, ştiind vag că locuinţa lor e pe undeva pe-acolo..”

Fericire, te-am recunoscut după zgomotul paşilor pe care i-ai făcut îndepărtându-te.."

Fericirea este asemenea unui fluture care, atunci când vrei să-l prinzi, scapă de fiecare dată, dar care, după ce renunţi şi stai liniştit, vine singur şi se aşează pe tine..”

Încetăm să mai fim fericiţi de îndată ce ne propunem să fim fericiţi”.

Căutarea fericirii este una din sursele importante ale nefericirii”.

Dacă am înceta să mai încercăm să fim fericiţi, am putea avea parte de momente bune în viaţă”.

Cea mai mare fericire pe care o poţi avea este aceea de a-ţi da seama că, de fapt, nu ai neapărat nevoie de fericire”.

Singura dată când am fost fericit este pe vremea când eram copil, înainte de a şti ce este sau ce nu este fericirea”.

Fericirea este ca un copil pe care trebuie să-l laşi să crescă”.

Întreabă-te dacă eşti fericit, şi vei înceta să mai fi fericit”.

Este bine ca, din când în când, să facem o pauză în activitatea de căutare a fericirii şi să fim pur şi simplu, fericiţi”.

Nu vei fi niciodata fericit dacă te vei încăpăţâna să cercetezi ce este fericirea”.

Fericirea nu serveşte la nimic; este cu adevărat important ceea ce faci chiar în momentul când faci ceva”.

Căutarea fericirii este cea mai ridiculă năzuinţă: dacă urmăreşti fericirea nu o vei găsi niciodată

Dacă vreodată vei găsi fericirea pe care o vânezi de o viaţă, o vei găsi la fel cum o doamnă în vârstă îşi găseşte ochelarii pe care i-a avut pe nas tot timpul”.

Fiecare dintre noi am trăit cândva o bucurie ivită brusc, fără ca nimic să o anunţe, o bucurie atât de pătrunzătoare încât chiar dacă s-ar fi produs într-o vremea când ne aflam într-o stare mizerabilă, ne-am reaminti mereu acea mizerie cu tandreţe”.

Se poate constata că oamenii cei mai fericiţi sunt aceia care nu au vreun motiv să fie fericiţi, cu excepţia motivului că sunt astfel”.

Într-adevăr, fericirea nu aduce foloase. Să ne reamintim exclamaţia lui Titu Maiorescu când răspundea unui interlocutor care se întreba ce folos are dacă face un anumit lucru: „Cum care e folosul? Dar care e folosul folosului?”

Adevărul este că folosul suprem şi ultim este fericirea, toate celelalte fiind neimportante, întâmplătoare şi neînsemnate.

Omul trebuie să trăiască astfel încât fericirea lui să depindă cât mai puţin de lucrurile exterioare”.

Albert Camus spune: „Pentru a fi fericiţi, trebuie să nu ne preocupe prea mult ceilalţi”.

Nu e deloc imposibil să-ţi găseşti fericirea chiar şi de unul singur, dar în doi este mai uşor, deoarece tandreţea (când există) participă la eliberarea în creier a unor substanţe biologic active, cum sunt opioidele endogene şi ocitocina.

Fericirea nu constă atât în a avea ce-ţi doreşti cât, mai ales, în a fi bucuros de ceea ce deja ai. Oamenii se obişnuesc treptat cu posesiunile lor şi extrag mai puţină fericire; aceia care continuă să aprecieze ceea ce au sunt mai fericiţi. Totuşi, cei care au mai multe din ce-şi doresc, tind şi ei să fie mai fericiţi.

 

 

   Cuprins                                                         Interacţiuni receptor-ligand