înapoi                                                                                 înainte 

Bucuria, Satisfacţia

        Bucuria este o emoţie provocată de încheierea unei stări de aşteptare, dar nu oricum, ci prin împlinirea dorinţelor trăite în timpul respectivei aşteptări.

Bucuria nu trebuie confundată cu starea de înflăcărare, de exaltare sau de jubilare (elation) generată de implicarea în evenimente care sunt regizate pentru amuzament şi distracţie (muzica ritmată, dans, spectacole etc.), deşi manifestările exterioare sunt asemănătoare.

Comportamentul celui (celei) care se bucură depinde de cablajul neuronal (wiring) cu care s-a născut şi pe care, într-o anumită măsură, l-a modificat prin învăţare (adică depinde de caracterul fiecăruia dintre noi).

Bucuria se manifestă prin zâmbet şi râs, dar adeseori şi prin alte forme de vocalizări zgomotoase. Omul cuprins de bucurie ţipă, chiuie, plânge, bate din palme, sare în sus, cade pe scaun sau se întinde la pământ şi, în general, face gesturi necontrolate.

http://www.220.ro/faze-tari/Profu-De-Fizica-E-DJ/kAFe0KBoPn/

       După Martin Seligman, autorul cunoscutei lucrări "Authentic Happiness", ar exista două feluri de zâmbet, denumite de el  zâmbetul "Duchenne" şi  zâmbetul "Pan American". 

      

      

Zâmbetul "Duchenne" este un zâmbet autentic, sincer, la configurarea căruia iau parte în egală măsură muşchii ce ridică colţurile gurii şi cei care încreţesc colţurile ochilor. Controlul voluntar simultan al acestor muşchi faciali este deosebit de dificil.

Zâmbetul "Pan American" est un zâmbet fals, politicos, de curtoazie, afişat, uneori, pentru a  simula o plăcere inexistentă.

Un zâmbet sincer, spontan, este o măsură a stării sufleteşti pozitive (bucurie, satisfacţie, fericire) trăite de cineva.

Zâmbetul adevărat este generat de acea parte a creierului care procesează, fără conştientizare, mai sus menţionatele emoţii pozitive, comandând contracţia muşchilor zygomaticus major (care înalţă colţurile gurii),  partea inferioară a muşchiului orbicularis oculi şi partea orbitală a aceluiaşi muşchi (care ridică faţa, micşorează fantele palpebrale, face încreţituri la colţurile ochilor şi coboară uşor sprâncenele).

Zâmbetul fals este generat conştient şi voit prin contracţia voluntară a muşchiului zygomaticus major şi, uneori, şi a muşchilor orbiculari, fără, însă, a se realiza mişcarea spre înapoi a zonelor aflate între sprâncene şi pleoapele superioare si nici uşoara coborâre a extremităţilor sprâncenelor.

Există modalităţi de a diferenţia cu precizie zâmbetul adevărat de cel fals. Mai cunoscut este sistemul FACS (Facial Action Coding System) conceput de Paul Ekman si Wallace V. Friesen.

http://www.bbc.co.uk/science/humanbody/mind/

surveys/smiles/index.shtml

Au fost elaborate un număr de programe executabile pe calculator (softuri) capabile să calculeze expresiile feţei omeneşti, bazate pe câteva repere faciale cum ar fi conturul buzelor, forma sprâncenelor şi contracţia muşchilor obrazului. Softurile detectează cu o acurateţe de 85 % fericirea, dezgustul, frica, supărarea, surpriza şi tristeţea. 

         De exemplu, expresia chipului Monei Lisa este identificată de acest soft ca având în componenţa sa 83% fericire, 9% dezgust, 6% frică şi 2% supărare.

A fost construit şi un robot (numit Kismet) care reacţionează specific la tonul vocei, la postura şi la mişcarea corpului precum şi la expresiile faciale.

Stimularea circumvoluţiei fuziforme şi a celei parahipocampice produce veselie şi râsete, venind în sprijinul ipotezei conform căreia regiunea anterioara a circumvoluţiei corpului calos (o parte a creierului care procesează atât plăcerea, cât şi durerea) este responsabilă pe plan motor în actul râsului, în timp ce cortexul bazal al lobului temporal este implicat în aspectele emoţionale care declanşează râsul. Stimularea nucleului accumbens din emisfera stângă schiţează o jumătate de zâmbet în partea dreaptă a feţei iar stimularea nucleului accumbens din emisfera dreaptă schiţează o jumătate de zâmbet în partea stângă a feţei. Stimularea concomitentă a ambilor nuclei accumbens generează un zâmbet complet ce este însoţit de o stare de deplină euforie.

Paradoxal, zonele cerebrale mai sus menţionate pot fi activate chiar şi de un zâmbet fals, dar bine şi atent controlat, acesta putând influenţa pozitiv starea sufletească şi, în ultimă instanţă, starea de sănătate a celui care încearcă să zâmbească astfel.

 

        

        Râsul este o vocalizare non-verbală cu conotaţie socială, bazată pe un limbaj universal programat genetic, ce favorizează înţelegerea între oameni într-o atmosferă de voioşie. Râsul sonor poate fi înlocuit de un râs tăcut, adică un râs în sinea noastră, asociat unui sentiment de bucurie sau de satisfacţie.

Râsul este, totodată, un analgezic şi un tranchilizant natural lipsit de efecte secundare. Cu toate acestea, râsul se poate ivi şi atunci când ne aflăm în situaţii pe care le apreciem drept ciudate sau care sunt chiar traumatizante (râsul nervos).

Râsul este un comportament uman înăscut, instinctiv, căruia cu greu i se poate găsi un analog în rândul altor specii de vieţuitoare. Cu toate acestea, într-un studiu (publicat în iunie 2009) se aduc argumente în sprijinul ipotezei conform căreia vocalizările generate de marile primate (cimpanzei, bonobo etc.) atunci când sunt gâdilate, sunt  râsete adevărate.

https://scienceweb.madison.k12.wi.us/files/science/Evolution_of_Laughter.pdf

Dacă este adevărat, devine posibil un progres mai rapid al cercetărilor experimentale legate de implicarea diferitelor regiuni ale creierului în generarea râsetelor.

Reprezentarea cerebrală a râsului pare a fi disociată, în sensul că aspectele emoţionale sunt procesate în lobul temporal (mai ales în lobul temporal drept) şi în zona anterioară a circumvoluţiei corpului calos, iar aspectele motorii sunt procesate în lobii frontali (în ariile motorii şi în cele premotorii). În plus, la generarea râsetelor iau parte şi nucleii amigdalieni.

Există două sisteme neuronale, parţial independente, care dezvoltă râsetul. Primul are o natură emoţională, involuntară şi implică nucleii amigdalieni, regiunile talamice, subtalamice şi hipotalamice precum şi tegmentul mezopontin. Cel de al doilea este de natură voluntară, implicând zona frontală premotorie şi operculară. Cele două sisteme neuronale par a fi comandate de un centru de coordonare a râsului situat în zona dorsală superioară a punţii.

Se cunoaşte cazul unui pacient la care stimularea electrică a regiunii anterioare a circumvoluţiei corpului calos din emisfera cerebrală dreaptă genera zâmbet şi chiar râset, fără, însă, ca aceste manifestări să fie asociate cu voioşie. Stimulii de mică intensitate produceau doar schiţarea unui zâmbet în partea stângă a feţei.

Alt pacient dezvolta crize de epilepsie care se sfârşeau printr-o criză de râs patologic (criză epileptică gelastică). Imaginea creierului său, obţinută prin rezonanţă nucleară magnetică a dezvăluit prezenţa unei tumori localizate în regiunea posterioară a circumvoluţiei corpului calos din partea dreaptă.

Râsul şi zâmbetul permit oamenilor să-şi dezvăluie intenţiile atunci când se angajează în interacţiuni sociale, stabilind şi un anumit context emoţional conversaţiilor purtate. Foarte rar râdem când suntem singuri, chiar  şi atunci când inhalăm gaz ilariant (protoxid de azot N2O) sau când consumăm canabis.

Adesea râsul în public poate fi contagios.

În unele cazuri, prin râs îi liniştim pe cei apropiaţi, semnalându-le că o situaţie ce pare periculoasă nu este, în realitate, astfel.

Râdem atunci când apreciem ceva ca fiind nostim.

Este interesant faptul că râdem şi atunci când suntem gâdilaţi. În cazul gâdilatului, râsul nu este un simplu act reflex ci implică un proces de discriminare între "self'" şi "nonself "', deoarece nu ne putem gâdila singuri.

Studiul râsului şi al humorului, al efectelor fiziologice şi psihologice ale râsului poartă numele de gelotologie. Există numeroase teorii care încearcă să explice râsul.

În legătură cu humorul, Alastair Clarke a stabilit o ecuaţie care, crede el, îl descrie (2011). Ecuaţia este h = m x s, unde h este plăcerea asociată humorului, m este măsura în care este percepută o informaţie ca fiind distorsionată şi s este măsura în care persoana în cauză este capabilă să ia în serios respectiva informaţie. După Clarke, humorul  ne încurajează să analizăm informaţia primită şi să respingem, râzând, ceea ce este nociv în ea.

http://www.physorg.com/wire-news/61640117/

describing-humor-with-an-equation.html

Teoria nepotrivirii (sau a incompatibilităţii) afirmă că râsul apare ca o reacţie a creierului la producerea simultană a unor gânduri sau emoţii incompatibile, atunci când logica familiară nouă este infirmată prin coexistenţa unor lucruri care, de regulă, nu merg împreună. Potrivit acestei teorii, râsul apare şi atunci  când există nepotrivire între tensiunea psihică pe care o resimţim şi ceea ce se petrece în realitate.

Teoria superiorităţii susţine că râdem când privim pe cineva care face ceva stupid şi care, prin acest fapt ne lasă impresia că ne este inferior.

A râde de cineva este, ca şi râsul însuşi, o reacţie înnăscută, un fenomen universal. La fel este şi frica multora de a se afla în situaţia de a fi obiectul râsului celorlalţi (frica de "a se face de râs"), numită şi gelotofobie.

Conform teoriei relaxării (uşurării), râsul apare ca un semn al încheierii cu bine a unei situaţii ameninţătoare. Atunci, însă, când realizăm ceva valoros, nu râdem ci suntem mândri.

În momentul când râdem, se activează cortexul prefrontal ventro-medial iar concentraţia de β-endorfină în sânge creşte. Conform unui studiu experimetal, la voluntarii care privesc un film comic, concentraţia de β-endorfină în sânge creşte cu 27% iar cea a hormonului de creştere sporeşte cu 87%.

O întrebare mult repetată este: râdem pentru că suntem fericiţi sau suntem fericiţi pentru că râdem?

Există, însă, şi aşa numitul râs simptomatic sau patologic, legat, uneori, de un accident vascular cerebral sau de epilepsie.

Ca şi bucuria, satisfacţia este o emoţie asociată împlinirii unei aşteptări, a unei dorinţe, a unei pofte sau a unei nevoi.

Satisfacţia, însă, durează mult mai mult decât bucuria prilejuită de primul moment al conştientizării respectivei împlinirii şi se manifestă mai curând ca o stare sufletească de bine decât ca o emoţie propriu zisă.

Starea de satisfacţie generată de finalizarea unui proiect reapare ori de câte ori este evocată sau rememorată respectiva realizare, putând, astfel, umple o bună parte din timpul trăit de persoana satisfăcută.

Satisfacţia include savurarea calmă şi relaxată a reuşitei. Ea se explică prin modificarea traficului neuronal ca urmare a schimbării raportului dintre concentraţiile glutamatului, GABA, serotoninei, noradrenalinei, acetilcolinei, dopaminei, β-endorfinei şi encefalinei în diferite regiuni ale creierului, dar mai cu seamă în cortexului prefrontal orbito-medial.

Într-o măsură importantă, starea percepută drept fericire îşi are originea într-o profundă satisfacţie, în timp ce momentele de extaz cu care este presărată starea de fericire sunt momente de intensă bucurie.

Ca şi fericirea, satisfacţia presupune trecerea de la starea de explorare şi de vrere (caracterizată de amplificarea activităţii dopaminice în circuitul mezo-cortico-limbic) la oprirea din acţiune, necesară consumării, a savurării marcate de sporirea cantităţii de β-endorfină produsă de nucleul arcuat al hipotalamusului şi dirijată către formaţiunile limbice şi spre cortexul prefrontal orbito-medial.

Bucuria, ca orice emoţie, este şi ea asociată unei anumite configurări a norului spaţio-temporal al traficului cerebral de impulsuri nervoase. Este vorba de un trafic neural anume prestabilit pentru a permite oamenilor să simtă acel ceva pe care ei îl identifică drept bucurie (probabil şi pentru că, printre altele, le vină să zâmbească şi îşi dau seama de asta..)

 

Cuprins                                    Tristeţea, Amărăciunea, Mâhnirea