înapoi                                                                                        înainte

 

Alegere, decizie, făptuire.

Liberul arbitru

 

  În fiecare dimineaţă, din clipa în care ne trezim din somn, începem noua zi prin a ne regăsi pe noi înşine, auto-identificându-ne ca fiind aceeaşi persoană cu cea de ieri şi din totdeauna.

  Totodată, luăm notă de starea noastră fizică (de eventuala prezenţă a unor dureri, de capacitatea de a ne mişca, de a ne păstra echilibrul în mers etc.) precum şi de starea noastră psihică (sub aspectul dispoziţiei de moment, marcată, uneori, pozitiv sau negativ, de visele nopţii).

  Putem face astfel de estimări deoarece dispunem (subconştient) de un fel de hartă curentă a stării organismului nostru, schiţată la nivelul cortexului regiunii anterioare a insulei drepte, hartă generată ca urmare a mesajelor primite de la cortexul cerebral parietal al ambelor emisfere.

  La nivel neural, modificările asociate trecerii noastre din starea de somn în starea de veghe sunt numeroase şi, fireşte, complexe.

  Un studiu ce a utilizat tehnica numita tomografie prin emisie de pozitroni (PET) a pus în evidenţă o succesiune oarecum surprinzătoare a activării diferitelor regiuni cerebrale pe parcursul trezirii dintr-o  stare de anestezie generală indusă de propofol sau de dexmedetomidin.

  Contrar aşteptărilor, nu zonele neo-corticale sunt primele care reintră în activitate (aşa cum evidenţiau măsurătorile electro-encefalografice), ci o serie de structuri mai vechi din punct de vedere filogenetic, printre care locus coeruleus, nucleii parabrachialibulbul rahidian, puntea, talamusul, precum şi partea anterioară a circumvoluţiei corpului calos.

   Zonele cerebrale mai sus menţionate se conectează funcţional la anumite arii ale cortexului frontal şi ale celui parietal inferior, arii care, la rândul lor, încep să se activeze.

   Aşadar, la ieşirea din starea de completă uitare de sine, se prefigurează, iniţial, un fel de conştienţă primitivă, un sentiment subiectiv al propriei fiinţări. Abia apoi ia naştere o identificare mai exactă a sinelui precum şi a lumii înconjurătoare.

             http://www.setyoufreenews.com/2012/04/05/scientists-                   solving-the-mystery-of-human-consciousness/

   La trezirea din somn, talamusul (privit aici ca staţie de impulsuri) dă drum liber impulsurilor nervoase generate în organele de simţ, permiţându-le deplasarea spre zonele corticale ale creierului; sosite acolo, aceste impulsuri vor da naştere unui nou set de impulsuri nervoase care ajung, în cele din urmă, la cortexul prefrontal dorso-lateral din emisfera cerebrală stângă, zonă considerată de mulţi autori ca fiind partea gânditoare a creierului.

 

 

Pentru început, însă, numai o mică parte din informaţia senzorială pusă la dispoziţie de organele de simţ ajunge la cortexul prefrontal dorso-lateral, unde este schiţată o imagine de ansamblu de slabă rezoluţie a realităţii înconjurătoare (aşadar, o imagine fără prea multe detalii), suficientă, însă, pentru a ne permite să devenim conştienţi (adică să ne dăm seama pe ce lume trăim şi să devenim prezenţi în timp şi în spaţiu).

  Cortexul prefrontal selectează din această imagine primară doar acea parte care prezintă interes pentru persoana respectivă (pentru posesorul acelui creier) şi trimite către talamus un mesaj prin care îi cere acestuia (adică talamusului) să dea informaţiei selectate drum liber cu prioritate către scoarţa cerebrală. Ca urmare, persoana respectivă îşi îndreaptă atenţia către un anumit lucru care ajunge, astfel, în prim-planul conştienţei (cu alte cuvinte, acel lucru îşi creşte salienţa pentru acea persoană).

  Într-o lucrare publicată in 2012 sunt prezentate rezultatele explorării RMN a creierelor unor maimuţe,  în căutarea unui răspuns privitor la modul în care creierul izbuteşte să facă faţă faptului ca informaţia primită de la lumea exterioară este mult prea abundentă pentru a putea fi explorată integral şi în toate detaliile ei. Autorii cred că este nevoie de o structură specializată cu rol de comutator, care să determine focalizarea atenţiei pe evenimentele cele mai relevante pentru comportamentul ce urmează a avea loc. Autorii cred că aceasta structură este nucleul pulvinar.

  http://www.princeton.edu/main/news/archive/

S34/52/20C50/

  Se mai ştie (august 2006) că, la trezire, talamusul este inundat de un "puf" de oxid de azot (NO) care pare a fi implicat în feed-back-ul cortico-talamic. Abia din acest moment intrăm pe  deplin în starea de veghe

  http://www.physorg.com/news74325453.html

  Se poate spune că trezirea din somn coincide cu o adevărată resetare a maşinăriei cerebrale, prin aducere ei la parametrii default.

  După ce ne trezim, ajungem, mai devreme sau mai târziu, în situaţia de a ne pune în mişcare pentru a îndeplini diferite activităţi specifice începutului fiecărei zile. Intervalul de timp care separă momentul deşteptării din somn de momentul trecerii la viaţa activă depinde, desigur, de o multitudine de factori conjucturali, printre care, de pildă, ora de plecare la serviciu (atunci când este cazul), diverse aranjamente familiale (cum ar fi programul de lucru al partenerului de viaţă, programul şcolar al copiilor, ora dinainte fixată în vederea întâlnirii cu clienţii, a întâlnirii cu prietenii în vederea plecării în excursie etc. etc.).

  Motivul adevărat, însă, care ne îndeamnă şi ne determină să ne dăm jos din pat nu este şi nu va fi, probabil, niciodată cunoscut în totalitate.

  În cartea sa "Uşa interzisă" (2002), Gabriel Liiceanu scrie: "Luciditatea încearcă să ne convingă în fiecare dimineaţă că nu avem niciun motiv serios ca să ne părăsim patul". Dacă, totuşi, o facem, de vină este faptul că suntem conduşi în viaţă de un sistem complex de iluzii care "este fabricat neîntrerupt pentru a da sens vieţii şi a asigura sănătatea mintală", sistem care se constituie într-o adevărată "pavăză împotriva lucidităţii si a depresiei". Gabriel Liiceanu mai descrie acest sistem de iluzii ca fiind "o miopie existenţială", ca fiind  "morcovul existenţial al vieţii" din cauza căruia "ne propunem ceva, ne batem pentru ceva, vrem să însemnăm ceva".

  La rândul său, Livius Ciocârlie reformulează această temă în cartea sa "Bătrâneţe şi moarte în mileniul trei" (2005) spunând că "omul nu poate trăi decât în iluzie; adus la realitate, moare imediat".

  Deocamdată, constatăm că prelungirea excesivă a şederii în pat, în stare de veghe (faire la grasse matinée), este percepută (de noi înşine dar şi de ceilalţi...) ca o lenevie intolerabila care ne induce, chiar, un sentiment de vinovăţie.

  Maşinăria noastră cerebrală formulează, mai mult sau mai puţin imperios, o chemare către confruntarea cu realitatea înconjurătoare, chemare căreia nu ne-am putea sustrage decât în cazul în care am fi afectaţi de sindromul de depresie psihică majoră.

  Mathias Pessiglione (2012) identifică nucleul cerebral numit ventral striatum ca fiind acea parte a creierului care codifică atât aşteptările noastre cât şi recompensarea împlinirii lor.

  Structura mai sus menţionată ar juca un rol de comutare, determinând creşterea activităţii neurale atât în nucleul caudat (pentru operaţii cognitive) cât şi în nucleul putamen (pentru activităţi fizice).

  http://www.aviesan.fr/en/aviesan/accueil/

toute-l-actualite/existe-t-il-dans-les-profondeurs-

du-cerveau-un-centre-general-de-la-motivation

  Suntem tributari unei pulsiuni către căutare (şi nu doar a hranei), către iscodire, cercetare (seeking sau exploiting), pulsiune care se regăseşte la numeroase specii animale (dacă nu chiar la toate).

  Trezirea din somn (arousal) este însoţită de activarea celor două regiuni ale creierului care conţin neuroni producători de dopamină şi anume, aria ventrală a tegmentului mezopontin (ventral tegmental area VTA)  şi substantia nigra.

  Cablajul înnăscut al creierului prevede asocierea cu stări hedonice negative de disconfort (foame, sete, frig etc.) a oricărei devieri de la valorile optime a parametrilor fizico-chimici ai organismului. Cablajul mai sus menţionat pune la îndemâna respectivului organism comportamente specifice menite să îl scoată din impas, asociind acestor comportamente promisiunea eliminării disconfortului şi, ca bonus, dobândirea unei plăceri (recompensă hedonică).

  Spre deosebire de animale, la care declanşarea comportamentului specific de ieşire din impas este (ne place să credem) automată (adică fără a implica gândirea), omul conştientizează natura şi gravitatea impasului în care a intrat şi întrevede (îşi imaginează) câteva comportamente prin care ar putea ieşi din impas, alegându-l pe cel pe care îl consideră mai potrivit.

   Pulsiunea către căutare nu se rezumă la satisfacerea nevoilor fizice ci îmbrăţişează o gamă largă de preocupări de ordin abstract, conexiuni de natură intelectuală într-o lume a ideilor, punctul comun fiind, însă, în toate cazurile, speranţa legată de producerea în viitorul cât mai apropiat a unor evenimente aducătoare de plăcere (succes, victorie, câştig bănesc, consumarea şi savurarea unor resurse deja dobândite etc.).

  Cu alte cuvinte, părăsirea adăpostului relativ sigur de peste noapte este motivată de anticiparea mentală a unei recompense care să acopere atât efortul fizic ce trebuie efectuat cât şi expunerea implicită la unele riscuri (dar şi de anticiparea mentală a unor suferinţe, eventual pedepse, ce ar surveni în cazul în care, rămânând în pat, ar fi nesocotite o serie de obligaţiuni familiale, sociale, constrângeri de orice natură).

  După un număr de ani trăiţi în aceeaşi locuinţă, de fiecare dată când ne trezim în patul nostru de acasă, ne angajăm într-un şir de activităţi matinale de rutină mereu acelaşi, un ritual ce se desfăşoară cvasi-automat.  Nu este nevoie să facem vreo alegere, nu luăm, în mod special, nicio decizie. Trebuie, doar, să ţinem minte ce avem de făcut. Lucrurile se petrec aproape de la sine.

  Trezirea din somn poate surveni de la sine (trezire spontană) sau poate fi provocată de ceva din afară, de ceasul deşteptător, de exemplu (trezire provocată). Într-o lucrare publicată în noiembrie 2009 se arată că aceste două forme de trezire (endogenous and exogenously generated arousal) au la bază mecanisme biologice diferite, cel puţin  în ceea ce priveşte secreţia de dopamină. Musculiţele Drosophila melanogaster modificate genetic astfel încât să fie lipsite de receptori dopaminici se trezesc mai greu spontan (în sensul că dorm mai mult timp), dar sunt mai sensibile la trezirea cu ajutorul stimulilor externi decât musculiţele normale. Pare probabil că aceste două forme de trezire utilizează circuite neurale diferite în care dopamina este utilizată diferit. Deşi creierul musculiţelor conţine doar 20.000 de neuroni (faţă de cele peste o sută de miliarde de neuroni din creierul omului), există asemănări surprinzătoare între echipamentele enzimatice, setul de mediatori chimici etc. ale neuronilor omului şi cele ale musculiţelor Drosophila melanogaster.

       http://www.medicalnewstoday.com/articles/172270.php

  Se întâmplă, uneori, să înnoptăm în casa unor prieteni, într-o cameră de hotel, într-un cort de excursionist ş.a.m.d.  În aceste condiţii, lucrurile se schimbă radical.

  De această dată, când ne trezim din somn, ne punem întrebarea ce să facem (mai întâi) în noile împrejurări. Din acest moment, inaugurăm prima serie de alegeri din ziua respectivă.

  Conform dicţionarelor, a alege un anumit lucru (dintre mai multe lucruri care ne stau la îndemână) înseamnă a prefera acel lucru în raport cu celelalte lucruri; a prefera înseamnă a aprecia un lucru mai mult  decât alt lucru, iar a aprecia înseamnă a estima preţul, valoarea unui bun.

  Stând, încă, lungiţi în pat, ne imaginăm că ne-am apuca să facem, în debutul respectivei zile, un anumit lucru (cu alte cuvinte, ne reprezentăm, fără contribuţia simţurilor, că executăm acel lucru, adică ne gândim, simulăm în gândurile noastre că am face acel lucru) şi ne dăm seama (cu mai multă sau mai puţină claritate) dacă ar fi bine sau ar fi rău pentru noi să începem ziua cu acel lucru.

  Evaluăm rapid posibilele avantaje dar şi neajunsuri ce ar putea surveni (fie imediat, fie mai târziu), precum şi măsura în care am putea fi recompensaţi sau sancţionaţi (pe loc sau ulterior) pentru a fi făcut acel lucru.

  Pasul următor este acela de a ne imagina că am începe ziua prin a face alt lucru decât cel pe care tocmai l-am simulat şi constatăm că, dacă am incepe ziua făcând acest alt lucru, ne-am simţi mai bine (sau mai rău, sau la fel).

  În continuare, simulăm mintal, cu rapiditate, abordarea celorlalte câteva posibile activităţi matinale de debut şi comparăm trăirile pe care le-am fi avut de fiecare dată. Simulările au loc în ceea ce obişnuim să numim "analogul interior al lumii exterioare”.

  Comparând recompensele virtuale globale (într-un fel, suma algebrică dintre recompense şi sancţiuni) pe care le-am detectat ca fiind posibile şi punându-le într-o ordine valorică descrescătoare, stabilim care activitate oferă cea mai mare recompensă, cu alte cuvinte, identificăm cu ce e mai bine (sau mai potrivit) să ne începem ziua.

Recunoaşterea drept plăcută a unei opţiuni depinde, desigur, de gradul de cultură, precum şi de experienţa de viaţă a subiectului în creierul căruia au loc astfel de procese.  Probabil, însă, că este mai simplu să admitem că unui lucru despre care credem că merită să fie repetat i se conferă de la sine atributul de plăcut. Adesea nici măcar nu conştientizăm ca plăcut un comportament care doar se cere a fi repetat.

Faptul că un lucru poate fi preferat de o persoană fără ca măcar să ştie că îi place, poate fi comparat cu aşa numita "vedere a orbilor" (blindsight); aceştia au leziuni ale cortexului vizual, leziuni care îi împiedică să vadă, lasându-le, totuşi, capacitatea de a merge fără să se împiedice printr-un spaţiu presărat cu obstacole pe care le ocoleşte fără ca măcar să ştie că există!

   Pentru a alege cea mai avantajoasă dintre soluţiile pe care le întrevedem (evident, dintre cele care ne stau la îndemână sau care ni se oferă), obişnuim să ne imaginăm (adică să ne gândim) cum ne-am simţi dacă am pune în practică una sau alta dintre  aceste soluţii. Ne imaginăm, astfel, pe noi înşine, într-o ipostază sau alta.

  Fiecare ipostază este caracterizată (la nivelul sistemului nervos central) de o anumită configuraţie a norului spaţio-temporal realizat de traficul cerebral al impulsurilor nervoase, impulsuri ce se deplasează de-a lungul unui cablaj neuronal în mare parte înăscut.

Creierul nostru dispune (încă de la naştere) de un set de conexiuni interneuronale privilegiate, care favorizează circulaţia impulsurilor nervoase de-a lungul unor anumite trasee anatomice, de-a lungul cărora impulsurile întâlnesc în calea lor sinapse mai mari şi mai rapide, (dezvoltate în special la nivelul "spinilor" dendritici), axoni mai groşi şi mai bine mielinizaţi etc. Ansamblul acestor trasee privilegiate poartă numele de cablaj neural (neural wiring).

 

 

 http://www.sciencedaily.com/releases/2011/06/110601131755.htm

  Impulsurile nervoase care se aventurează în traficul cerebral au la dispoziţie (teoretic vorbind) un număr uriaş de posibile trasee ce vizitează atât măduva spinării, bulbul, puntea, cerebelul cât şi ambele emisfere cerebrale.

  Impulsurile care aleg să circule de-a lungul unui traseu ce traversează o anumită regiune a creierului pot să treacă doar, în viteză, prin acea regiune sau pot să întârzie acolo un timp  (timp  petrecut, mai ales, în sinapse), trecând în repetate rânduri de la un neuron la altul.

  Doar câteva dintre configuraţiile cerebrale posibile (înăscute sau dobândite) ale traficului de impulsuri nervoase au staţii în nucleul arcuat al hipotalamusului (singurul producător important de pro-opiomelanocortină şi, deci, şi de β-endorfină din creier).

  Dacă se întâmplă ca, atunci când ne imaginăm pe noi înşine într-o anumită ipostază, impulsurile nervoase să abordeze un astfel de traseu, atunci alegerea este ca şi făcută, şi toate acestea pentru că sistemul informaţional al oricărei fiinţe vii este astfel construit şi cablat, încât să fie în stare  să încurajeze acele comportamente ce se dovedesc a fi benefice individului sau/şi  speciei căreia îi aparţine.

  Ducerea la bun sfârşit a unui asemenea comportament este răsplătită cu o recompensă pe care creierul este capabil (tot din naştere) să o aprecieze cum se cuvine. O asemenea recompensă constă dintr-o modificare a norului spaţio-temporal de impulsuri nervoase, astfel încât omul respectiv să simtă plăcere şi/sau să dobândească o stare de mulţumire, de tihnă, de linişte, de bucurie sau de satisfacţie.

Un traseu care include staţii ale impulsurilor nervoase în nucleul arcuat al hipotalamusului asigură sinteza şi secreţia pro-opiomelanocortinei precum şi a moleculelor ce rezultă din fragmentarea proteolitică a ei (printre care şi β-endorfina).

  Axonii neuronilor din nucleul arcuat al hipotalamusului ajung în numeroase regiuni ale creierului, unde fac sinapse cu alţi neuroni prevăzuţi cu receptorii opioidici µ de tipul 1, receptori capabili să interacţioneze specific cu β-endorfina.

  Una dintre regiunile în care ajung axonii acestor neuroni (ale căror corpuri neuronale, aşa cum s-a arătat mai sus, se află în nucleul arcuat al hipotalamusului) este cortexul prefrontal ventro-medial, unde sosirea β-endorfinei are ca rezultat modificarea echilibrului dintre activitatea mediatorilor chimici GABA şi glutamat (de care depinde echilibrul dintre procesele de excitaţie şi cele de inhibiţie neuronală), înclinând această balanţă în favoarea GABA.

 

 

  O altă regiune importantă în care ajung axonii nucleului arcuat este  zona periferică (shell) a nucleului accumbens. Descărcarea β-endorfinei în această regiune este asociată cu schiţarea unui zâmbet genuin, zâmbet ce poate fi, de altfel, reprodus şi experimental  prin stimularea electrică directă a zonei corticale a nucleului accumbens (asemenea stimulări putând fi efectuate cu prilejul unor intervenţii chirurgicale terapeutice pe creier).

  În sfârşit, un al treilea loc de destinaţie al axonilor ce pleacă din nucleul arcuat al hipotalamusului este aria ventrală a tegmentului mezopontin (ventral tegmental area - VTA)  unde β-endorfina suprimă starea de inhibiţie (de până atunci) a neuronilor producători de dopamină.

  În mod similar, traseele care includ staţii în neuronii ce secretă encefaline sau canabinoide endogene (neuroni distribuiţi relativ uniform în creier) sau în neuronii ce secretă serotonină (aflaţi în nucleii rafeului, presăraţi de-a lungul trunchiului cerebral) sunt aducătoare de recompense de natură hedonică, putând schimba în bine dispoziţia sufletească a celui ce are norocul să aibă parte de ele.

  Cu toate acestea, nu întotdeauna este aleasă cea mai ademenitoare dintre soluţiile supuse alegerii. În acest proces, gândirea şi raţiunea joacă un rol important, mai ales pentru sesizarea legăturilor de tip cauză-efect, sesizare necesară pentru o corectă anticipare a consecinţelor acţiunilor noastre (atât cele imediate cât şi cele pe termen mediu sau lung).

  Abordarea pe cale exclusiv raţională a unei alegeri (aşa numita "despicare a firului în patru") riscă, însă, să întârzie nepermis de mult alegerea variantei optime şi, implicit, punerea ei în lucru.

  La un moment dat (şi anume, atunci când raţiunea constată că două sau mai multe variante, apreciate drept potrivite în situaţia dată, sunt echivalente din punct de vedere al consecinţelor) este timpul ca emoţiile să intre în scenă pentru a pune pe locul întâi cea mai plăcută variantă.

  Se conturează, uneori, un conflict între tentaţia de a dobândi imediat o anumită plăcere şi interesul de a o refuza, temându-ne de posibile efecte colaterale şi secundare nedorite. În aceste cazuri intervine tendinţa de a exagera aspectele negative ale sursei plăcerii, proces denumit construct mental contra-activ (counteractive construal). De exemplu, persoanele supraponderale supraestimează adesea conţinutul în calorii al unor dulciuri care le fac poftă, şi fac aceasta (fără să-şi dea seama) tocmai pentru a rezista tentaţiei de a le consuma.

  Alegerea opţiunii care promite o recompensă imediată, cu ignorarea posibilelor consecinţe în viitor, are loc, mai frecvent, atunci când nivelul glucozei în sânge este scăzut, aceasta, probabil, deoarece viitorul este ceva abstract şi reprezentarea lui mentală implică un consum mai mare de energie.

  Emoţiile sunt importante tocmai pentru ca fiinţele să-şi poată rezolva rapid problemele simple ale vieţii. Se pare că doar oamenii au capacitatea de a-şi da seama de consecinţele propriilor acţiuni, tot astfel cum doar oamenii se pot împotrivi propriilor emoţii.

  Se pare că dispunem de mai multe sisteme independente ce ghidează comportamentul nostru. Unele dintre aceste sisteme pot intra în conflict, iar decizia finală ar depinde de rezultatul acestui conflict. Principalele două astfel de sisteme ar fi localizate în cortexul prefrontal dorso-lateral (care ar promova decizii înţelepte ce ţin cont şi de posibile consecinţe în viitor) si cortexul prefrontal ventro-medial care ar îndemna la dobândirea cât mai grabnică a recompensei sperate.

  http://mr.caltech.edu/press_releases/13562

  Unele leziuni cerebrale pot afecta (mai mult sau mai puţin) capacitatea de a alege.

  Antonio Damasio descrie efectele distrugerii regiunii supra-orbitare a lobului frontal al creierului unui pacient al său (un jurist, pe numele său Elliot). După înlăturarea pe cale chirurgicală a unui meningiom apărut la nivelul lobului frontal al creierului lui Elliot, gradul de inteligenţă al acestuia a rămas neschimbat, dar Elliot a devenit incapabil să mai aibă vreun sentiment, să-şi mai trăiască emoţiile. Printre altele, este interesant şi faptul că, dimineaţa, Elliot trebuia trezit cu de-a sila, aşa cum se procedează cu un copil leneş!

  Elliot nu mai putea distinge între ceea ce îi plăcea şi ceea ce îi displăcea, astfel încât din această cauză alegerile sale nu se mai puteau finaliza în timp util.

  Este celebru şi cazul lui Phineas Gage (1823–1860), un bărbat care, la un moment dat, tânăr fiind, a supravieţuit unui accident în care o bară de fier i-a distrus regiunile ventro-mediale ale ambilor lobi frontali, leziunile fiind mai extinse, totuşi, în emisfera stângă a creierului.

 

După accident, Gage nu a mai izbutit să-şi dea seama care dintre opţiunile pe care le avea la un moment dat era de preferat ca fiind avantajoasă, nici pentru sine şi nici pentru angajatorul său.

*

   O dată încheiată alegerea, ştim ce avem de făcut şi putem pune capăt acestui proces de gândire ale cărui rezultate sunt deja stocate în memoria de scurtă durată (cu sediul în cortexul prefrontal) şi chiar şi în memoria de durată medie (cu sediul în hipocamp).

  Aşadar, alegerea constă, propriu zis, în identificarea, dintre mai multe scenarii posibile, a scenariului optim în condiţiile date.

  Alegerile pe care le facem (atunci când le facem) pot fi apreciate fie drept alegeri impuse, fie drept alegeri libere.

  Există situaţii în viaţă când putem fi siliţi (de factori exteriori nouă) să facem o anumită alegere.

  Respectiva alegere poate fi impusă (prin ameninţare sau prin şantaj) de o persoană sau de un grup de persoane.

  Ni se cere, în acest caz, să optăm pentru varianta pe care o apreciem ca fiind cea mai puţin rea (cum ar fi renunţarea la unele bunuri, drepturi, libertăţi, plăceri etc.) în raport cu alte variante inacceptabile, cum ar fi dezonoarea,  bătaia, moartea etc.

  În jocul de şah survine, uneori, aşa numita situaţie de zugzwang, când orice mutare am face, pierdem prin mat, şi cu toate acestea suntem obligaţi să mutăm!

  Alteori, societatea în care trăim, la sesizarea unui procuror, de exemplu, ne sileşte să alegem să respectăm legile (asta în cazul în care nu preferăm amenda sau închisoarea).

  În asemenea condiţii, deşi am fi dorit să fim lăsaţi în pace, trebuie să facem o alegere, căci dacă am refuza, am avea cu siguranţă parte de un tratament  neplăcut. Alegerea este, de aceea, obligatorie.

   Se întâmplă, câteodată, să ajungem într-un impas (deshidratare, înfometare,  căldură prea multă sau prea puţină, atac din partea unor oameni, a unor animale, catastrofe naturale cum ar fi un cutremur, o inundaţie, vijelie, viscol, accident aviatic, nautic, rutier, boală acută, fractură, infarct, incendiu, explozie etc. etc.) din care trebuie, cu orice preţ, să ieşim (desigur, dacă vrem să supravieţuim). Şi în asemenea situaţii, alegerea căii optime de urmat este obligatorie şi urgentă.

  Alteori, deşi nu suntem, propriu zis, siliţi să alegem, nu ne putem sustrage operaţiunii de a opta între mai multe variante; a nu ne angaja în acea alegere ar însemna să ratăm şansa unui câştig sau a unei reuşite (succes), lucru pe care, fără îndoială, l-am  regreta. De pildă, procedăm la alegerea liceului la care urmează să ne înscriem copilul, asta dacă nu dorim să fie repartizat din oficiu la un liceu care ar putea să îi displacă (evident, în cazul în care vrem să oferim copilului o instrucţie şcolară completă).

  Paradoxal, chiar refuzul de a alege este, în sine, o alegere.

  Există alegeri dilematice obligatorii între mai multe variante, toate, însă, având consecinţe negative, aşa cum există şi alegeri facultative între mai multe variante agreabile (alegerea modalităţii de premiere, de exemplu sub formă de bani sau sub formă de excursie).

  Până şi o alegere cu o unică variantă disponibilă devine obligatorie atunci când nu poate fi evitată.

  O dată făcută alegerea, nu este obligatoriu, însă, să şi punem în practică varianta aleasă.

  Verbul "a alege" este un verb personal care are patru moduri: indicativ (aleg),  conjunctiv (să aleg),  condiţional – optativ (aş alege) şi imperativ (alege!)

  Se poate observa că "a alege" la modul optativ (aş alege) are, mai curând, înţelesul de "a prefera", în timp ce "a alege" la modul indicativ (aleg) şi imperativ (alege!) se apropie de înţelesul noţiunii de "a decide".

  După ce alegerea este făcută, devine necesară formularea mentală a unei decizii în sensul celor alese.

  Formularea mentală a unei decizii sporeşte mult probabilitatea de a trece la fapte, deşi, chiar având decizia luată, ne mulţumim uneori, doar să o consemnăm ca atare, fie în memoria noastră, fie într-o agendă sau în jurnalul personal.

  Nu este exclus să avem surpriza (chiar după ce am luat o decizie) ca prima acţiune pe care o executăm în fapt să fie cu totul alta, poate una la care nici nu ne-am gândit, ca şi când altcineva (maşinăria noastră cerebrală, poate..) ar fi luat hotărâri în locul nostru. Am putem decide (uneori din spirit de contradicţie, pentru a ne verifica voinţa, de exemplu, sau pentru că aşa ne îndeamnă intuiţia) să ne începem ziua cu un cu totul alt lucru decât cel pe care, raţional, l-am socotit cel mai potrivit. În fapt, luăm cu adevărat cunoştinţă de deciziile noastre abia după ce le-am pus în practică.

  Aşa cum  spunea Montesquieu "ne urmăm fără răgaz nouă înşine".

  Autorii unei lucrări publicate în decembrie 2009 studiază modul în care reacţionează coloniile de bacterii la feluritele variaţii ale parametrilor mediului înconjurător. Fiecare colonie (alcătuită din miliarde de bacterii) pare a lua decizia cea mai bună pentru a face faţă situaţiei. La nivel de individ, o bacterie poate lua una sau alta dintre următoarele două decizii: să prospere, divizându-se la fiecare jumătate de oră, sau să înceteze acest proces, lăsând însă, în urma ei ceva asemănător unui spor care să stea neschimbat în aşteptarea unor vremuri mai bune, pentru a redeveni o bacterie obişnuită. Bacteriile ţin permanent legătura între ele prin intermediul unor mesageri chimici.

Autorii respectivei lucrări identifică, pe baza unei abordări matematice, un număr de strategii colective de supravieţuire pe care le compară cu deciziile strategice ale unor colectivităţi alcătuite din oameni, găsind asemănări surprinzătoare.

   http://www.physorg.com/news179521562.html

  Toate speciile aparţinând regnului animal conferă exemplarelor lor, indiferent de faptul că dispun sau nu de un creier, capacitatea de a decide să mai stea un timp acolo unde se află la un moment dat sau să plece de acolo.

În cazul animalelor cu creier, o serie de investigaţii prin imagistică de rezonanţă magnetică funcţională (fRMN) arată că în momentul luării unei astfel de decizii se activează zona dorsală anterioară a circumvoluţiei corpului calos.

   http://www.sciencedaily.com/releases/2011/06/

110606152210.htm

Au fost efectuate numeroase cercetări legate de modul în care se conturează preferinţele cumpărătorilor pentru un produs, în dauna altui produs similar. De cele mai  multe ori, în cadrul acestor cercetări se foloseşte tehnica fRMN, insistându-se îndeosebi asupra nucleului accumbens (a cărui irigare sangvină creşte atunci când cumpărătorului îi place un anumit produs, preferându-l altora), asupra insulei din emisfera cerebrală dreaptă (a cărei irigare sangvină crescută este asociată temerii legate de o posibilă pierdere bănească) precum şi asupra cortexului orbito-frontal (implicat în raţionamentele legate de alegerea acelui produs, produs care ar trebui să fie, în egală măsură, plăcut dar şi îndeajuns de ieftin în raport cu posibilităţile financiare ale cumpărătorului). Oamenii sunt puternic influenţati de modul în care li se prezintă o anumită situaţie. O operaţie despre care li se spune că are, de exemplu, 40% şanse de succes, este mai atrăgătoare decat aceeaşi operaţie, dacă li se spune că are 60% risc de eşec.

O lucrare publicată în iunie 2008 atrage atenţia asupra aşa numitului "efect al posesiei" (endowment effect), care determină pe cumpărător să prefere un produs pe care l-a mai cumpărat şi altădată, deoarece, cred autorii studiului, ne-cumpărararea lui echivalează (subconştient) cu sentimentul pierderii respectivului produs. Acest efect este  însoţit (aşa cum constată autorii studiului) de creşterea afluxului sangvin în zona nucleului accumbens.

http://www.physorg.com/news132405800.html

Cortexul insular joacă un rol cheie în avertizarea cortexului orbito-frontal cu privire la ce anume trebuie să fie definit ca plăcut (sau ca neplăcut), de vreme ce regiunea anterioară a insulei drepte este ca o hartă a corpului, pe care apar, în fiecare moment, nevoile trupeşti şi stările afectiv-emoţionale trăite, hartă ce este permanent consultată de cortexul orbito-frontal atunci când se fac alegerile în vederea luării unor decizii.

Într-adevăr, una dintre cele mai enigmatice structuri ale creierului este insula (sau lobul insular). Anatomic, această formaţiune poate fi examinată numai după îndepărtarea aşa numitului opercul, în alcătuituirea căruia intră porţiuni ale lobilor frontal, temporal şi parietal.

 

        Există două insule (câte una în fiecare  emisferă cerebrală), funcţiile lor părând a nu fi identice. S-a constatat experimental, de exemplu, că insula dreaptă este cea care se activează mai mult atunci când ascultăm muzică, glume, când ne confruntăm cu probleme legate de etică, de empatie, de self etc.

  Fiecare insulă poate fi descrisă ca având o parte anterioară şi o parte posterioară. Plasată foarte aproape de cortexul parietal senzorial, partea posterioară a insulei primeşte informaţii atât direct de la această zonă cât şi de la nucleul ventro-medial posterior al talamusului, informaţii prin care "ia cunoştinţă", clipă de clipă, despre tot ce ni se întâmplă, permiţându-ne să ştim, de pildă, dacă ne este cald sau frig, dacă ne încearcă variate dureri ca urmare a unor leziuni ale viscerelor (resimţite fie chiar la nivelul acestora, fie proiectate în cu totul alte zone) sau dureri închipuite, aşa numitele dureri psihogene. Informaţiile obţinute de porţiunile posterioare ale ambelor insule sunt colorate afectiv, adică sunt reprezentate şi în plan emoţional.

  Părţile anterioare ale insulelor se activează (aşa cum demonstrează imaginile fRMN) atunci când simţim durere, dezgust, anxietate (dar şi atunci când doar anticipăm aceste stări). Ele au strânse legături cu nucleii amigdalieni (activaţi de frică dar nu de dezgust), de la care primesc multe aferenţe şi către care trimit multe proiecţii, ocupând astfel un loc de drept în sistemul limbic.

  Toate aceste informaţii sunt, în cele din urmă, expediate către partea anterioară a insulei drepte care, astfel, devine principala structură cerebrală care ne informează cu privire la starea corpului nostru, oferindu-ne, practic, o hartă biologică a acestuia.

  În viaţă, alegerile, chiar cele socotite banale, au consecinţe teribile asupra existenţei noastre în viitor, deoarece, aşa cum spune Heidegger (referindu-se la viaţă ca la un popas vremelnic): "popasul generează neant fie şi prin simpla alegere de fiecare zi, care aruncă în neant alte posibilităţi".

  Pentru ca deciziilor să le urmeze fapte este nevoie, printre altele, de creşterea nivelului de dopamină în nucleii bazali şi în striatum-ul ventral. Dacă se întâmplă aşa ceva, omul îşi dă seama (dacă este atent, desigur) că trece fără preget la fapte, aproape fără voia lui.

  Creierul este dominat, în aceste momente, de activarea sistemului mezolimbic, activare materializată printr-o producţie sporită de dopamină de către neuronii din aria ventrală a tegmentului mezopontin şi din substantia nigra, urmată de transportul  prin axoni al dopaminei către miezul (core) nucleului accumbens.

  Intrarea în activitate a circuitului dopaminic generează o înviorare generală (arousal) fizică şi psihică a întregului organism, favorabilă ripostelor la evenimente neaşteptate (eventual chiar la agresiuni) precum şi favorabilă ducerii la îndeplinire a scopurilor propuse.

  Dopamina pregăteşte creierul în aşa fel încât deciziilor luate să le poată urma fapte, atrăgând asupra lor atenţia celui care tocmai şi-a început ziua, motivându-l afectiv şi sporind gradul de control al muşchilor ce vor asigura făptuirea.

  În majoritatea cazurilor, creşterea nivelului dopaminei este însoţită de o producţie sporită de serotonină de către nucleii rapheului (se ştie că serotonina este asociată cu statutul social de dominanţă şi că prea multă dopamină şi serotonină favorizează megalomania, mergând până la delir de putere).

  Dopamina favorizează memoria de lucru, curiozitatea şi creativitatea.

  Totodată, activarea circuitului dopaminic este însoţită de instalarea unei dispoziţii sufleteşti pozitive, deosebit de plăcută. Atât de plăcută încât unii recurg la consumul unor droguri de abuz (cocaina şi amfetamina care cresc concentraţia cerebrală a dopaminei prin împiedicarea reabsorbţiei acesteia la nivelul membranei terminaţiilor neuronale presinaptice).

S-a constatat experimental (prin imagistică de rezonanţă magnetică funcţională) că simplul gând privind posibilitatea obţinerii unui câştig bănesc creşte debitul sangvin în cortexul prefrontal şi în striatum-ul ventralGândul la o posibilă pierdere este însoţit de scăderea debitului sangvin în aceleaşi zone, dar fără să crească debitul sangvin altundeva (de exemplu, la nivelul insulei sau a nucleului amigdalian, cunoscute ca regiuni unde sunt procesate dezgustul, respectiv anxietatea şi frica), ceea ce este surprinzător. Per total, scăderea irigării cortexului prefrontal şi a striatum-ului ventral produsă de gândul la pierdere este chiar mai intensă decât creşterea irigării aceloraşi regiuni, produsă de gândul la câştig.

http://www.physorg.com/news89046553.html

În ceea ce priveşte nucleul amigdalian, el devine mai intens irigat doar în acele situaţii în care alegerea se face între comportamentul de fugă şi cel luptă (fight or fly).

 *

După ce alegem calea apreciată drept optimă de a fi urmată, luăm (de cele mai multe ori) decizia de a trece la fapte.

Ne place să credem că toate deciziile noastre sunt acte de voinţă, responsabile. Această părere este, de multe ori, o iluzie. Multe dintre aşa zisele decizii sunt, de fapt, rezultatele activităţii automate a maşinăriei cerebrale, care răspunde pe loc unor informaţii sosite pe canalele senzitive şi senzoriale.

În toate filosofiile, problema liberului arbitru este una dintre cele mai discutate teme. Ea este în strânsă conexiune cu determinismul (ce caracterizează succesiunea fenomenelor în fizica clasică) dar şi cu responsabilitatea morală a fiinţei umane, fiinţă care este capabilă, când este cazul, să declanşeze acţiuni ce par a se sustrage legăturilor directe de tip cauză-efect.

Deciziile pot fi clasificate în două mari categorii: deciziile care sunt luate conştient şi deciziile automate.

De cele mai multe ori, omul ia notă abia ulterior de deciziile pe care le-a luat automat; conştienţa poate, uneori, interveni în timp util pentru a le modifica sau, eventual, pentru a le contramanda. Deciziile automate nu necesită participarea cortexului frontal (considerat de mulţi ca fiind sediul proceselor cognitive şi al conştienţei de sine) ci doar a acelor regiuni ale creierului care recepţionează stimulii şi configurează pe loc răspunsul motor adecvat situaţiei existente.

Asemenea decizii au la bază intuiţia, definită ca o rezultantă a modului în care creierul depozitează, procesează şi regăseşte informaţia la nivel subconştient. Intuiţia este caracterizată de sinceritate şi de onestitate, împingând pe om să o urmeze, adesea ignorând fapte şi probe reale.

A fost elaborat un model general, cunoscut ca modelul "motivaţie-decizie", ce aduce în prim plan anticiparea trăirii plăcerii şi a durerii.

Conform acestui model, orice acţiune este precedată de un proces decizional inconştient bazat pe satisfacerea nevoii de homeostazie a organismului, pe atenţia acordată pericolelor ce ar putea veni din mediul înconjurător precum şi pe speranţa că angajarea în respectiva acţiune va fi răsplătită printr-o „porţie” de plăcere. Nevoia de supravieţuirea este comparată cu o posibilă trăire dureroasă.

Decizia conştientă este, însă, bazată pe o alegere raţională între mai multe modalităţi de acţiune şi este însoţită de creşterea debitului sangvin în cortexul orbito-frontal. O serie de studii sugerează că striatum-ul, ca poartă de intrare în ganglionii bazali, intervine în procesele de luare a deciziilor bazate pe o alegere raţională, sub influenţa informaţiilor de natură cognitivă; la rândul lui, globus pallidus intern, apreciat ca poartă de ieşire a ganglionilor bazali care codifică parametrii cinetici ai mişcării (amplitudine, direcţie etc.) ar putea fi şi el implicat în procesele de luare a deciziilor, deşi lipsesc date experimentale în acest sens. Cert este, însă, că alegerile raţionale sunt asociate cu un debit sangvin sporit la nivelul cortexului prefrontal. Ganglionii bazali par a  juca un rol în medierea diferenţelor cognitive şi comportamentale dintre decizie şi indecizie.

O lucrare publicată în 2007 scoate în evidenţă faptul că atunci când subiecţii scanaţi prin imagerie funcţională de rezonanţă magnetică iau decizii despre care ştiu că sunt blamabile, că violează normele sociale şi că îi expun pericolului de a fi pedepsiţi, dau semne clare de activare a unor arii specifice ale cortexului prefrontal.

http://www.eurekalert.org/pub_releases/2007-10/cp-                                be092807.php

În mod clar, oamenii au nevoie de ambele tipuri de procese de gândire, cele conştiente şi cele neconştientizate. De regulă, în procesul de luare a deciziei, creierul gândeşte şi acţionează (practic) concomitent, decizia fiind definitivată de subsistemul cognitiv şi fiind apoi imediat impărtăşită celorlalte părţi ale creierului. Aşa cum s-a menţionat mai sus, oamenii care au leziuni la nivelul cortexului orbito-frontal iau decizii bizare şi surprinzătoare, fără legătură cu propriul lor interes, comportându-se într-o manieră inflexibilă şi adesea cu încetineală. Leziunile care afectează lobul frontal stâng (spre deosebire de leziunile din zona lobului frontal drept) lasă, totuşi, bolnavului şansa de a-şi da seama de faptul că a luat o decizie greşită precum şi şansa de a încerca să o corecteze.

Creierul atribuie alegerii, deciziei şi comportamentului aferent două tipuri de valori: valori deja deprinse în urma unor experienţe anterioare şi valori ad hoc, stabilite pe loc, sub presiunea momentului dar ţinând cont de întregul registru al recompenselor şi al sancţiunilor posibile în imprejurările respective, deduse sau calculate grabnic cu rapiditate.

Cortexul orbito-frontal este răspunzător doar de decizii bazate pe valori stabilite ad hoc, nu şi de cele care se sprijină pe experienţe deja trăite. El joacă, astfel, rolul decisiv in procesul de învăţare de tip "încercare/eroare".

Lezarea cortexului orbito-frontal împiedică luarea unor decizii optime (ţinând seama de momentul dat). Cel ce suferă de asemenea leziuni recurge la decizi bazate pe obişnuinţă sau pe recompensare imediată.

http://www.sciencenewsline.com/summary/

2012112623060035.html

Pare evident că într-o lume în care evenimentele sunt determinate cauzal, toate acţiunile unei fiinţe vii ar trebui să fie inevitabile, iar liberul arbitru nu ar putea fi altceva, în mod normal, decât o ficţiune. În ciuda acestui fapt, însă, unii autori pledează pentru o compatibilitate între determinism şi liberul arbitru, amintind de procesele haotice care, deşi determinate cauzal, au o asemenea complexitate încât sunt, practic, impredictibile. În acest context, deciziile pot modifica substanţial mersul lucrurilor, iar liberul arbitru se poate manifesta ca atare, forţa care îl generează fiind conştienţa de sine.

Conştienţa de sine, însuşire prin care pretindem că ne delimităm de restul fiinţelor vii, are, după cum afirmă majoritatea specialiştilor în domeniu, o latură pasivă (conştienţa) şi o latură activă (liberul arbitru).

Se ştie că stimularea unor puncte ale cortexului parietal somato-senzorial este resimţită ca o atingere a unei zone precis delimitate a corpului iar stimularea unor puncte ale cortexului motor este urmată de contracţia unor anumiţi muşchi.

În anii 1960, neurochirurgul Benjamin Libet, profitând de faptul că, în timp ce îşi opera pacienţii, creierele acestora prezentau zone expuse vederii şi atingerii, fiind, astfel, accesibile stimulării electrice prin intermediul unor electrozi, a constatat că există un interval de o jumătate de secundă între momentul aplicării unui stimul şi momentul în care pacientul declară că simte undeva o atingere. Aparent, este nevoie de o jumătate de secundă pentru conştientizarea unei senzaţii.

Conştienţa de sine pare a fi inoperantă, depăşită, în cazul în care organismul este nevoit să răspundă provocărilor unei lumi care se mişcă repede. Această întârziere a conştientizării nu este, însă, conştientizată ca atare de către subiect, ca şi când creierul ar recupera-o, antedatând-o subconştient cu o jumătate de secundă.

Cercetătorii în materie aparţinând curentului dualist de gândire s-au grăbit să considere "jumătatea de secundă a lui Libet" drept un argument în favoarea existenţei unei minţi de natură non-fizică (Eccles, Popper), invocând chiar fizica cuantică pentru a o explica (Penrose).

După 20 de ani (în anii 1980), acelaşi Benjamin Libet aducea noi dovezi experimentale, conform cărora o regiune a creierului (ce pregăteşte muşchii pentru o anumită mişcare, cum ar fi, de exemplu, apăsarea unui buton) dă semne de activitate cu o fracţiune de secundă înainte ca subiecţii să ia decizia conştientă de a face respectiva mişcare.

 Debutul fenomenelor cerebrale care pregătesc mişcarea de apăsare a butonului a fost marcat electro-encefalografic iar debutul contracţiei musculare corespunzând apăsării butonului a fost marcat electro-miografic. Momentul în care subiectul decide să apese butonul este stabilit conform declaraţiei ulterioare a subiectului, care îşi aminteşte unde anume se găsea secundarul unui cronometru în clipa deciziei sale. Acestui tip de investigare i s-a dat numele de "testul Libet".

Succesiunea în timp a proceselor a fost următoarea: creierul este primul care dă semne de intensificare a activităţii, urmat la 0,2 secunde de momentul deciziei, urmat, la rândul lui, la 0,35 secunde, de debutul mişcării decise.

Rezultatele testului Libet au dat mult de gândit, pledând pentru inexistenţa de facto a liberului arbitru, cu toate consecinţele care decurg în legătură cu responsabilitatea individului pentru faptele sale.

Libet afirma că, deşi nu conştienţa de sine  este cea care decide un act, ea poate stopa ducerea până la capăt a acţiunii iniţiate de creier, aplicând un fel de "veto" deciziilor luate de creier. Se pune întrebarea: ce a simţit în realitate subiectul atunci când urmărea poziţia secundarului de ceasornic, care se rotea? A conştientizat că evenimentul mişcării era în desfăşurare sau a conştientizat că el a decis acea mişcare?

În anii 1960, neurochirurgul W. Walter a aplicat electrozi pe cortexul motor al unui pacient pe care îl opera, rugându-l să apese butonul unui proiector de diapozitive atunci când dorea. Fără să-i spună, W. Walter a preluat semnalul electric cules de electrozii plasaţi pe cortex, l-a amplificat electronic şi l-a folosit pentru a declanşa astfel schimbarea diapozitivelor. Pacientul, derutat, a spus ca schimbarea diapozitivului s-a produs de la sine, chiar în momentul în care el se pregătea să apese butonul.

De atunci, cercetătorii au adunat tot mai multe dovezi care arată că ceea ce percepem drept decizii luate prin liber arbitru sunt de fapt decizii luate înainte ca noi să devenim conştienţi de ele.

Într-un experiment ale cărui rezultate au fost publicate în aprilie 2008, J. Haynes solicita participanţilor (ale căror creiere erau scanate fRMN), să apese un buton, lăsând la libera lor decizie dacă să-şi folosescă în acest scop mâna dreaptă sau mâna stângă, precum şi momentul când să apese butonul. Tot ce trebuiau să facă era să ţină minte (privind la secundarul unui ceasornic) momentul în care au simţit că s-au hotărât cu privire la ce vor face.

Surprinzător, semnalele fRMN au dezvăluit ce se va întâmpla, cu şapte secunde mai devreme decât momentul în care subiectul a ştiut (a devenit conştient) ce va face! Aşadar, deciziile sunt preparate inconştient de către creier, secunde bune înainte ca noi să ne dăm seama ce decidem! Creierul începe să producă decizia înainte ca noi să ne fi hotărât în vreun fel. Cu alte cuvinte,  cel care ia deciziile este creierul şi nu mintea noastră conştientă, care se mulţumeşte să ia act de decizia deja luată de creier cu câteva secunde mai devreme.

http://www.physorg.com/news127395619.html

Întrebarea este: putem noi, totuşi să luăm, în cele din urmă, o decizie diferită de cea pe care a luat-o creierul nostru? Există, totuşi, liberul arbitru, ca act conştient?

Mark Twain spunea că nu omul este acela care îşi formează o opinie ci maşinăria sa mentală este aceea care o face, instantaneu şi automat, pentru el.

Sau, altfel spus, este mai bine (în propriul nostru interes) să credem că liberul arbitru există?

Autorii unei lucrări publicate în martie 2011 răspund afirmativ acestei întrebări, pe baza efectuării testului Libet pe voluntari ce alcătuiau două loturi.

Celor din primul lot li s-a adus la cunoştinţă că s-a stabilit definitiv şi irevocabil, pe baze ştinţifice, că liberul arbitru nu există! Activitatea cerebrală înregistrată în timpul primei faze (inconştientă) a potenţialului de pregătire a actului motor s-a dovedit a fi mai redusă la membrii acestui lot, în comparaţie cu cea a celor care credeau în existenţa liberului arbitru. Concluzia autorilor a fost că dacă nu am fi liberi, nu am mai fi motivaţi să purcedem la acţiune şi nici să depunem eforturi în ducerea ei la bun sfârşit.

http://www.eurekalert.org/pub_releases/2011-03/afps-                                           dbi032311.php

 

La concluzii similare au ajuns şi autorii unei lucrări publicate în 2016; aceştia subliniază, însă, faptul că există un moment plecând de la care anularea deciziei maşinăriei neurale nu mai este posibilă.

            http://esciencenews.com/sources/science.blog/2016/

             01/04/the.brain.computer.duel.do.we.have.free.will

 

Neurofiziologii Daniel Kahneman şi Amos Tversky (laureaţi ai premiului Nobel în 2002 pentru cercetările lor începute încă din 1979) ajung  şi ei la concluzia conform căreia foarte rar oamenii iau decizii raţionale, chiar şi atunci când aceste decizii se dovedesc a fi optime (în condiţiile respective). Nu noi decidem să ne oprim când se aprinde lumina roşie la stop, dar, după ce ne oprim constatăm aproape întotdeauna că decizia luată subconştient de creier a fost bună!

Pouget (decembrie 2008) pune la punct un experiment menit a stabili cât de înalt trebuie să fie nivelul de certitudine resimţit de un subiect cu privire la aspectul pe care care tinde să îl ia un eveniment aflat în plină desfăşurare, pentru ca maşinăria cerebrală să ia în cel mai scurt timp posibil decizia optimă. În respectivul experiment apăreau pe ecranul unui monitor numeroase puncte, majoritatea mişcându-se la voia întâmplării şi doar câteva deplasându-se ordonat, fie spre stânga, fie spre dreapta. Observatorului i se acordă un anumit timp în care priveşte ecranul, după care este întrebat dacă i se pare că pe ecran are loc o mişcare ordonată a unor puncte, dacă ea are loc spre dreapta sau spre stânga şi, procentual, cât de sigur este că nu greşeşte (adică nivelul de încredere în corectitudinea propriei sale păreri). Evident, cu cât observatorul este lăsat un timp mai indelungat să privească, gradul de certitudine creşte, ajungând chiar la 100% (există, desigur, şi un timp de privire căruia îi corespunde un nivel de certitudine de numai 51%). Observatorul nu numără punctele mişcătoare şi nu calculează conştient probabilităţile; subconştientul face asta pentru el, furnizându-i rezultatele de-a gata! Măsurând, apoi, timpul necesar ca observatorul să ia decizia să-şi comunice, printr-un gest, părerea despre cum i se pare că se mişcă punctele (de exemplu, să mişte ochii la dreapta sau la stânga), cercetătorii au constatat că este chiar timpul căruia îi corespunde un nivel de certitudine de 51%, semn că decizia era luată fără o colectare completă a datelor. Singura explicaţie este că, în mod natural (determinat genetic), creierul este  cablat să ia acele decizii care să confere organismului o reacţie cât mai rapidă, atunci când ceva se schimbă în raza de acţiune a simţurilor sale.

             http://www.physorg.com/news149345120.html

 

Luarea unei decizii este guvernată de două sisteme neurale, şi anume, cel deliberativ şi cel afectiv (sau emoţional). Comportamentul uman este rezultanta ambelor sisteme. Emoţiile intense pot afecta capacitatea unor persoane de a lua  decizii raţionale, chiar şi atunci când aceste persoane sunt conştiente de necesitatea de a-şi cântări cu grijă propria decizie.

Persoanele care suferă de dezordini obsesiv-compulsive recurg la gesturi repetitive (compulsiuni) cărora nu li se pot opune, deşi îşi dau seama de lipsa lor de sens, şi aceasta deoarece numai aceste gesturi reuşesc să-i scoată (temporar) de sub starea de tensiune generată de propriile obsesii. Evolutiv vorbind, sistemul emoţional este foarte vechi, asigurând, probabil, primilor oameni, satisfacerea nevoilor vitale precum şi maniera de răspuns rapid în faţa pericolelor. Adesea, oamenii cred că intuiţia asigură luarea unor decizii mai bune decât raţionamentul (evident,  conştient). Intuiţia se bazează pe asocierea subconştientă a unor stimuli subliminali la apelul la memorie, care aminteşte individului valoarea hedonică a unor alegeri similare celor ce au avut loc în trecut.

Este unanim acceptat faptul că în creier multe procese se desfăşoară automat, fără participarea conştienţei, evitându-se, astfel, supraîncărcarea minţii cu activităţi de rutină. Dar atunci când se ajunge la luarea unei decizii, este greu de crezut că ea poate fi luată de altcineva decât de mintea noastră aflată în deplină conştienţă, singura capabilă să distingă între ficţiune şi realitate.

Într-un studiu de imagerie prin rezonanţă magnetică funcţională (2008), un număr de voluntari (cărora li se arătau imagini îndeajuns de neclare încât subiecţilor să nu le fie prea uşor să se hotărască ce anume au văzut) indicau (printr-o anumită mişcare a ochilor) dacă imaginea văzută reprezenta un chip de om sau o clădire. Ei erau, astfel, siliţi să ia decizii.

În mod surprinzător, s-au înregistrat creşteri ale debitului sanguin doar în lobii parietali, ca şi cum acolo ar avea loc atât prepararea deciziei cât şi a semnalelor motorii necesare exprimării naturii deciziei luate, şi nu în cortexul prefrontal (sediu al memoriei de lucru, cunoscut pentru rolul jucat în luarea deciziilor). Nu este, însă, exclus, ca la începutul antrenamentul prealabil al voluntarilor (instruiţi pentru experimentul la care urmau să ia parte) lobul frontal să ia decizia, dar să delege, apoi, acest atribut lobilor parietali. Foarte probabil, decizii mai complexe decât cea din experimentul descris nu pot fi explicate doar prin acest mecanism senzorial-motor relativ simplu, ci includ participarea independentă a lobului frontal şi a hipocampului, implicate în amintirea experienţelor similare deja trăite.

            http://www.physorg.com/news145457965.html

Luarea unei decizii presupune să conştientizăm ceeace ştim şi ceeace nu ştim cu adevărat, pentru a decide în condiţii de siguranţă şi încredere. Creierul trebuie să "ştie" în ce să se încreadă şi în ce să nu creadă.

Adesea, capacitatea de a face un astfel de discernământ este considerată ca o parte importantă a conştienţei de sine, rezervată doar oamenilor. Se pare, însă, că estimarea nivelului de încredere nu este o funcţie atât de complexă încât să fie specifică doar omului, ci, mai curând, o componentă de bază a procesului de luare a deciziei, prezentă la întregul regn animal.

Într-adevăr, un studiu publicat în 2008 arată că estimarea nivelului de încredere pe baza căruia se ia o decizie este comună şi reprezentanţilor altor specii.

Nişte şobolani au fost puşi în situaţia de a alege între două parfumuri asemănătoare, doar unul dintre ele fiind urmat de o recompensă (hrană). Cu cât testul de alegere a fost mai dificil, cu atât mai mare a fost ponderea participării cortexului orbito-frontal în procesul de alegere şi decizie.

http://www.sciencedaily.com/releases/

2008/08/080811200349.htm

Luarea deciziilor corecte presupune buna funcţionare a circuitelor neurale ce leagă cortexului orbito-frontal cu ganglionii bazali, precum şi un nivel optim al concentraţiei cerebrale de serotonină.

http://www.sciencenewsline.com/summary/

2011111503050016.html

Autorii unei lucrări publicate în 2015 pledează in favoarea existenţei unui circuit talamo-cortical care joacă un rol important în luarea unor decizii numite de ei "adaptative", circuite ce nu ar funcţiona corect în boli ca schizofrenia sau în diferite forme de dependenţă.

http://www.sciencedaily.com/releases/2015/

09/150923134243.htm

Chiar şi concentraţia crescută de CO2 in locuinţe neaerisite afectează negativ procesul de luare a deciziilor.

http://newscenter.lbl.gov/feature-stories/

2012/10/17/elevated-indoor-carbon-dioxide-

impairs-decision-making-performance/

Deciziile cu caracter impulsiv sunt însoţite de creşterea debitului sangvin la nivelul  striatum-ului ventral (nucleul accumbens), formaţiune ce pare să încline balanţa spre recompensarea imediată, chiar dacă subiectul îşi dă seama de imprudenţa deciziei, precum şi de faptul că o amânare a deciziei ar fi fost, dacă nu mai promiţătoare, oricum mai puţin riscantă. La persoanele ce tind să ia decizii cu caracter mai curând ambiguu, fluxul sangvin creşte la nivelul cortexului prefrontal, spre deosebire de persoanele obişnuite să ia decizii riscante, la care se activează preponderent cortexul parietal.

Se ştie că atunci când suntem puşi în situatia de a lua o decizie importantă, preferăm să o amânăm pană a doua zi (to sleep on it). Un studiu fRMN publicat în 2013 confirmă că regiunile creierului implicate în luarea deciziei rămân active chiar atunci când "ne luam gândul" de la acea decizie şi, într-adevăr, după un timp (eventual după o noapte de somn) decizia corectă este aproape luată.

http://www.eurekalert.org/pub_releases/2013-02/cmu-cmb021313.php

După unii autori, problema minte-corp şi-ar găsi rezolvarea la nivelul insulei drepte, în sensul că acolo s-ar contura faţete ale conştienţei de sine precum qualia, unitatea mentală, simţul prezentului şi, împreună cu cortexul orbito-frontal şi cu partea anterioară a circumvoluţiei corpului calos,  discernământul şi liberul arbitru. Astfel, insula, cu numeroşii ei neuroni fuziformi von Economo, ar putea beneficia de cel mai înalt statut  în rândul structurilor cerebrale.

http://www.physorg.com/news145457965.html

Neuronii von Economo pot fi găsiţi numai în regiunile anterioare ale celor două insule precum şi în zonele anterioare ale cortexului circumvoluţiilor corpului calos (cingulate cortex). Mult timp s-a crezut că numai oamenii dispun de neuroni von Economo. Relativ recent s-a constatat că acest tip de neuroni există şi la elefanţi, balene, la marile primate şi chiar la maimuţe.

http://www.mpg.de/5808445/von_economo_neurons

 

Cuprins                           Structura sistemului nervos central